Psihologului, cu drag (1)

Psihologului, cu drag (1) proză [ ] nuvelă epistolară - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Laura Aprodu [laura elina] 2005-02-16 | | 1. După cum începusem să-ți scriu ultima oară cînd m-a întrerupt H. să mă încredințeze încă o dată că mă iubește (ceea ce, fie vorba între noi, m-a flatat, făcîndu-mă fericită pentru aproape o zi), prietenia sau orice alt sentiment înrudit cu ea este, pînă la urmă, un soi de a alerga după tine însuți. Mie, cel puțin, îmi pare că încep să văd în celălalt cîte ceva din mine însămi și atunci aș putea începe să îl iubesc. Ori măcar, ca prim pas, îmi trezește curiozitatea. În fond, pînă și Dumnezeu ne-a făcut după chipul și asemănarea Lui. O să îmi spui că, în condițiile astea, nu pe celălalt îl iubești (ci tot pe tine) și nu o să te contrazic. Conflictele, fie ele ideatice, mă lasă rece. Întrebarea mea este cum pot iubi pe un altul, cîtă vreme nici pe mine nu știu să mă iubesc. Ori, măcar, să mă tolerez. 2. M-am întors în pat la nici un sfert de oră după ce m-am trezit. Mi-e trupul atît de obosit, dureros. Se desface în așchii care îmi scrijelesc în globii oculari impresii. Și gîndurile, care vin, se duc... Apar și dispar. Lumea mea haotică, nici o lege, nici un sistem. Cucu bau. Uite-le din nou. Nici nu au fost ale mele, au devenit cu timpul, din obișnuință. Iar eu le iau de la capăt și le rumeg, în speranța (disperarea e cea care ne mînă de fapt, nu speranța, cum ne păcălim) că voi înțelege ceva, puțin, o fărîmă… Plătesc cu vîrf și-ndesat orice clipă de certitudine. Fiecare astfel de clipă vine să răscolească în mine pedepsindu-mi trufia de a fi crezut că pot înțelege. 3. Știu în fiecare moment al existenței mele că totul este inutil. Pueril. Enervant, vlăguitor de inutil, inutil de inutil. Jocuri de cuvinte. E fascinant cum ele te golesc de sensul crud, ca o cocă lipită în cerul gurii. Și totuși iubesc, mai sufăr. Să mă mai zbat? E opțional? Cum de reușesc să mă păcălesc atît de convingător pe mine însămi spunîndu-mi că poate există pînă la urmă un tîlc (la spovedanie, păcatul ăsta nu-l voi mărturisi, de-aia prefer psihologii, ei pot fi atei în percepție). De fapt, preoții trec drept cunoscători ai firii umane deoarece îndeplinesc rolul sfinților, îi acoperă cupola bisericii, sutana și bărbile. Psihologii, pe de altă parte, - sînt cunoscătorii omului pentru că s-au murdărit, au fost pe-acolo și nimic nu le este străin pentru că sînt ei înșiși oameni. De aceea, într-un fel, cei din urmă sînt de preferat adesea, nu te pot judeca în termeni de morală, nu au această cădere. Poate nu-i chiar așa totul lipsit de rost… știi vorba aia - “N-are nici un Dumnezeu…” Dumnezeu? Unde-i Dumnezeu în toată nebunia asta? Își mai are locul în ea? Și, dacă da, nu cumva nu are nici o legătură cu noi? 4. Să rămîi atîrnat într-un unic timp. ACUM! În vis, de fiecare dată, îți sărut căușul palmei. Întotdeauna căușul. Molatic. Culcușul gîndurilor mele. Și nimic altceva în afara acestui acum, al acestui moment-prezent-etern care nu se lasă prins niciodată… Un acum care să îți inunde tîmplele. Pe care să îl trăiești firesc, fără căutări pentru un timp viitor ce se clădește ca un puzzle dintr-un timp trecut. Să respiri o continuă notă amplă, piano, ca pe o uitare de sine, în lipsa ta. Ca și cum nici nu ți-ai fi aparținut vreodată. Un unic timp: PREZENT. 5. Astăzi ține-te bine, micul meu spiriduș de porțelan, pentru că sînt pusă pe sofisme și tembelisme. Și, dacă nu îmi dai peste labe în imp util, devin și melodramatică. Mai ales pentru că îmi trece prin minte soiul acela dubios de întrebări complicate, probleme existențiale de care secolul nou nu se mai împiedică de mult; pentru că mi-am propus să fiu pe deplin sinceră, fără să încerc să trec mai deșteaptă, mai sensibilă sau mai profundă, cum sînt adesea tentată să o fac pentru a cîștiga de partea mea o lume ce-mi pare ostilă. Păzea, încă o dată, pentru că astăzi îmi voi lua inima în dinți să (îți) pun una din întrebările care deja au devenit desuete și oricum patetice (ce mai introducere!); îmi pot clădi eu cu mîinile mele destinul? Măcar pe ici pe colo pot pune și eu o cărămidă? (vezi, sînt dispusă să mă tîrguiesc) Sau altcineva, altceva mă clădește pe mine între ziduri? Mă aud uneori din afară rîzînd ori plîngînd, neînțelegînd și nevoind să știu dacă e numai un joc, iar zidurile sînt imaginare. Dar nu am curajul să mă mișc. Riscul de a descoperi că zidurile sînt reale mă paralizează din start, așa că prefer să rămîn împietrită, cu unica speranță, ca o palpitație, că nu este decît un vis, iar zidurile sînt niște cărți ușoare de joc. 6. Nu cumva am murit? – dar, după cum se poartă cei din jur, se pare că nu… 7. Tot ceea ce simt sau fac bun provine din spaimă. Uite, pe tine am început să te iubesc pentru că mi-e frică de mine însămi dezlănțuită peste marginile firii mele. Am legat prietenii “pe viață”, unele s-au dovedit dincolo chiar și de limita asta, pentru că mi-e frică de singurătate, de un mediu potrivnic, de moarte… Spaima de moarte arareori ne paralizează, după cum vezi, mai degrabă ne mișcă integrîndu-ne mai adînc, dar și mai frînt, incoerent, în viață. 8. Dacă ai fi avut ocazia să fii lîngă mine astăzi, mîine probabil că nu aș mai fi avut cui scrie. Poate că mă înșel … gîndindu-te mai mic decît ești în realitate, mai neîncăpător. Oricum, ziua s-a încheiat solemn cu mine în fața unui pahar cu vin galben, vechi, trezit, prin care puteam privi în voie scrumiera contorsionată, plină ochi cu mucuri, spunîndu-mi că, în fond, nu ni se cere să înțelegem. Tot ce ni se cere este să trăim. Atît și nimic mai mult… 9. Peste noapte m-a cuprins o panică rușinos de fățișă. M-am trezit udată de sudoarea rece, probabil cu niște ochi cît cepele, cu îndoiala devastatoare că EU aș fi putut să nu fiu – vie – niciodată. Nici măcar în închipuire. Acum nu mai știu reda cu acuratețe ce am încercat în acele cîteva momente, mă urmărește încă gîndul că printr-un simplu act de voință al celei care mi-a fost mamă, aș fi putut să nu fiu. Și, apoi, de ce eu… Căci dacă e vorba de un simplu accident, atunci trăim într-un deplin haos, într-o lume nebună, fără nici un sens. Și totuși exist – întîmplător sau nu – trăiesc și asta mă doare. 10. Deși, după cum bine știi, îmi place să trec drept o persoană puternică, neposesivă, trebuie să recunosc încă o dată că nu sînt nici una, nici alta. Altfel cum să explic foșgăiala asta interioară pe motiv că deși H. a promis că mă caută acum patru zile, nu a dat nici un semn de viață? De atunci timpul s-a dilatat, a crescut pînă peste margini, ca o stavilă nouă între noi. Sau a existat dintotdeauna… M-a încuiat afară și acest afară, deși imens, rămîne o pușcărie care cuprinde lumea întreagă, dar care îmi refuză unicul loc în care mi-aș dori să fiu. Dincolo de ușa apartamentului pîndesc monștri. Sînt umbre mișcătoare, reci, cu atingere de moarte. Dacă aș reuși să nu închid ochii... Numai asta îi ține să intre... 11. Mă gîndeam (iar?! – devine exasperant…). Ce-ar fi să mă apuc să fac multe lucruri inutile? Ca de pildă – să învăț să merg în mîini… lumea pe dos nu are cum să nu fie mai bună. Sau, nu știu, orice altceva – numai să nu aibă nici un rost; să fie inutil. O mulțime de activități mărunte. Să-mi cumpăr o șapcă…, sau niște șlapi. Da, niște șlapi pe care să nu îi port niciodată (o sută de perechi, o mie! Oricît de multe…) și pe care să nu îi dau nimănui. Să mă îngrop în ei, să mă ascund în jocul lor de culori de bîlci. Ar fi grozav! – o viață cîrpită cu mărunțișuri delicios de inutile… 12. Tu, desigur, vei ști mai bine decît mine să interpretezi faptul că și ce visez. De la o vreme visez în fiecare noapte – colorat, agitat, multă lume. Mă trezesc obosită. Mereu mai obosită. Nimic nu e nou și ce este mă agasează. Visez că nu ajung la oamenii pe care îi iubesc (bat apa în piuă, dar nu mai vreau să fac sofisme iar pe tema dragostei etc. etc.), că mi-i doresc prea aproape, că mă pierd într-o rețea imensă de străzi, personaje bizare ca bătrîna aceea împopoțonată care ținea într-o mînă uscată, terminată în niște gheare lungi, roșii, ba o meșă, ba nu mai știu ce, și-mi arăta obiectul cu ostentație, ca un reproș fără cuvinte. Ce mi-a provocat la ea atîta scîrbă? 13. Televizorul – drogul insomniacilor. “Dacă ceva neobișnuit se întîmplă, sunați la …” – o voce feminină, îmbietoare, pătrunzătoare și alte “…-oare” și pe ecran începe să clipească un număr de telefon obsedant. Te întrebi – la ce fel de neobișnuit se așteaptă? - o femeie a născut cinci copii – a durat opt ore; sau - azi-noapte am dormit bine, e ceva neobișnuit – de mai bine de-un an am coșmaruri; sau - copacul din fața casei a înmugurit, deși e tăiat din toamnă; sau, pur și simplu - trăiesc. Nu mă pot obișnui cu asta. 14. În urma vizitei tale la mine mi-a încolțit în minte(-a mea șubrezită) un gînd înfiorător: să nu îndrăznești să-ți fie milă de mine nici pentru o secundă! Faptul că mă iubești nu îți dă nici un drept asupra mea. 15. H. încă nu a sunat. De ce cred că prin el ar putea să îmi fie bine? Tocmai îți spuneam, revoltată la culme, cum dragoatea nu îți dă nici un drept asupra celuilalt… De ce nu uit niciodată pe deplin de mine însămi? Alerg întru întîmpinarea lui (poate nu a lui, ci a altcuiva, la modul general), știind că, în fond, o fac pentru mine. Nici o clipă de uitare desăvîrșită, nici un moment fără conștiința împletită cu momentele de grație. O să îmi explici tandru, dar profesoral, că îmi este teamă de mine însămi. Și atunci nu îmi rămîne decît să încerc să mă ascund într-un altul, pentru că îmi pare că astfel, descoperindu-mă, mă voi simți la adăpost. Astăzi de ce am plîns ca o gîscă? Nu pentru că mă simțeam lipsită de ceea ce nici măcar nu consideram că mi se cuvine? Nu din teama că m-aș putea trezi pe dinafară, exclusă dintr-un alt eu? Că nu puteam pretinde ceea ce de fapt nu se poate pretinde? Aș fi vrut să pot.