Scrisoare nescrisă

Te-am pierdut într-o marți. N-a tunat, n-a plouat. Doar cafeaua s-a răcit între noi Și lingurița a sunat a gol Când ai lăsat-o pe marginea ceștii. Așa se termină lumile: Fără fanfară. Cu o linguriță. Am avut o prietenie cum au unii O singură primăvară în viață. Rară. Fără repetiție. Apoi a dat dragostea peste noi. Ca o grindină în mai – Ne-a spart în geamuri, ne-a spart în noi. Am iubit cu dinții, cu unghiile, Cu toată spaima că se termină. Și s-a terminat. Nu ai murit. E mai rău. Morții îi duci flori și taci. Viilor trebuie să le duci zâmbetul Când îi întâlnești pe stradă Și să-i minți că „sunt bine”. Te-am văzut ieri. Mi-am dres vocea ca pe-o chitară veche Și-am scos un „ce faci?” Care n-a spus nimic din tot Ce urlă în mine de-o toamnă. Ne-am despărțit cu mâinile curate. Fără vase sparte, fără țipete. Doar cu două cești pe masă Și cu promisiunea nerostită Că nu ne căutăm în alți oameni. Am încălcat-o amândoi. Și e bine. Înseamnă că trăim. Mi-e dor de cum tăceam împreună. De cum tăcerea ta avea gust de acasă. De cum râdeai și se făcea duminică În orice zi din săptămână. Acum zilele mele sunt toate miercuri – Nici triste, nici vesele. Doar trec. Dacă într-o zi o să plouă mărunt Și-o să-ți aduci aminte de mine Fără să doară, fără să arzi, Să știi că eu, în secunda aia, O să fiu bine. În sfârșit. Până atunci, te port după mine Ca pe-o melodie pe care n-o mai cânt, Dar o știu pe de rost. Și-o fredonez doar când nu mă aude nimeni. Nu te-am pierdut. Te-am dat înapoi lumii. Întreagă. Nevătămată. Cu toată dragostea aia mare Pusă bine, într-o cutie, Pe raftul de sus al pieptului. Unde nu ajunge praful. Unde nu ajunge nimeni. Și dacă mă întreabă cineva De ce zâmbesc uneori aiurea, În mijlocul străzii, fără motiv, O să ridic din umeri. N-o să spun că mi-am amintit Cum mi-ai zis cândva „stai”. Și eu am stat. O viață.