poem

s-a trezit într-o noapte din somn: nu mai era copil și acceptase pentru prima oară asta privea cearșafurile albe, și ele vor încărunți într-o zi, luciul lor de oglindă va deveni mat surd la cuvinte: își cuprinse sânii în mâini până-i dădură lacrimile inima mea în palma ta, Doamne, e doar o pernă, așează pe ea o coroană, n-o umple de ace, n-o stoarce ca pe-un burete, nu culca pe ea tălpi murdare se desprindea încet de adolescență, la 35 de ani, sub coastele ochiului primele riduri o să îmbătrânesc? Întrebă un doctor nevăzut în oglindă o să-mbătrânești, o cuprinse încet de după umeri o voce caldă de femeie nu te speria, o mângâie un obraz de copil simți o perie descâcindu-i gândurile și perii capului își puse cerceii. Pentru el. Trăsăturile ei nu erau frumoase, fașa cenușie, buzele subțiri, cearcăne, pomeții mari. Așa arată leoaica și-și îndreptă spatele, la picioare nu mai simți covorul de lână ci o apă sub care erau cărți de tarot erau vise ar fi vrut să fugă dar nu era nicio ușă avea să-și țină capul între mâini cînd vor veni ca un muson migrenele să pășească prin ele cum alte femei pășesc pe trandafiri privi spre fereastră, niciun prieten doar noaptea și ea însăși ca un pahar de întuneric se trezise din somn ca uitată în mijlocul unei cîmpii de parc-ar fi locuit într-un vagon părăsit pe șine orașul ăsta e așa un capăt de drum