Fără titlu

Mă pomenesc că sunt. Și ce-ar mai fi de zis? Că șoapte ce aud roiesc ca praful în vânt. Ei bine, să scuipi așa instantaneu poezii, și lungi și rimate și profunde, este un mod exuberant de a fi, stare existențială care nu mă definește. Cam ce aș vrea eu să zic cu aceste cuvinte ca niște cuie ruginite, nu este greu de ghicit nici de acei ocazionali cititori de poezie care se clătesc cu versuri. Well – ca să ridice din sprâncene gentâlmenii și leidiile cu înaltă educație literară și gramaticală – eu sunt din aceia care trântesc câte o strofă când mi se dereglează rezonanța cerebrală, și începe să piuie ca o cocoană în stare de ebrietate temperamentală. Și cam atât, că dacă mai încerc să storc ceva din ceea ce pare un început de inspirație ( nu nazală ) mi-e teamă că pârțâgăiesc întreaga poezie. Atâta fraților, că vreau să fiu citit, nu să fiu sărit de cei cu trei picioare și patru motoare. Adică să fiu concis, findcă gândul este o revelație nu o damă de consumație. Și dacă mai bat mult în butoanele de la tastatură mă pomenesc și pe mine și pe voi într-un tărâm cu feți frumoși. A fost odată ca niciodată...