Mhina

Se privi în oglindă și zâmbi… Acel zâmbet pe care, în lungile ei însingurări, îl aborda, spera a o face mai puternică. Părul îi cădea negru, drept și lucios pe umerii-i mici, ochii i se zăreau mari și bine conturați pe sub ochelarii cu rame vișinii care atrăgeau și mai mult privirile asupra ochilor. Buzele erau excesiv de mici în comparație cu ochii aceia imenși, de aceea le evidenția cu nuanțe de roșu. Mâinile căutară de zor uscătorul din baie și, la scurt timp, ieși din nou în încăperea cu mese a barului. El stătea visător pe un scaun, așteptând-o. Luând loc, ea îi spuse acid: - Nu văd de ce insiști! Þi-am zis că nu ești ceea ce caut eu. De fapt…eu nu caut nimic, am tot ce-mi trebuie. - Iar eu nu înțeleg de ce ești atât de încăpățânată, prinse el a-i spune. Ea, iritată, își scoase o țigară din pachetul aruncat pe masă lângă paharul cu vodcă. Trupu-i micuț arăta hilar cu țigara, parcă era o fetiță de 12 ani care fuma. Þigara stătea comod între arătător și mijlociu și fumega domol. Trase în piept cu poftă, închise ochii și lăsă capul pe spate, ca și cum era in culmea extazului și savură acel prim fum de țigară. - Uite care este situația, tinere! Îți spun așa, nu ca și cum ai fi mai mic decât mine, știu că ai 25 de ani, pe când eu abia împlinesc 20 și nu încerc să fac pe deșteapta cu tine , dar observ că ești de-o naivitate fantastică. După cum spuneam, uite cum stă treaba: tu ești un om o.k., cu obiceiurile tale, cu gusturile tale, cu trupa ta de jazz, cu tot….Dar ce nu înțelegi tu este că NU. Care parte din NU n-o înțelegi? - Ai vreun motiv să fii atât de recalcitrantă? Mi-ai găsit vreun defect de care eu nu știu? - Ei, uite, vezi. Iar începi cu chestia asta… - Care chestie? - Asta…ești prea plin de tine! Mă scoate din minți, ai impresia că dacă pui mâna pe un plop veșted începe să rodească. Ia mai lasă-mă cu fasoanele tale…Serios, n-am chef! - Nu ți se pare că exagerezi? - Eu?...Haide, serios, eu am fost sinceră de la început și nu m-am dat în spectacol, așa cum observ că încerci tu acum. - Eu doar ți-am arătat că te iubesc. - Ce iubire, măi? Ce iubire? - Mhina, ți-am mai spus…Te ador! - Iar eu ți-am mai spus să mă lași dracului în pace cu ,mărturisirile tale. Fata era nervoasă, sorbi cu poftă din vodca din pahar, mai trase un fum din țigară și o stinse cu un gest nervos. Þigara păru că geme sub mâna ei micuță, cu degetele încordate strâns pe filtrul cu inscripția West. În mintea ei se învălmășeau o mie de gânduri și, paradoxal, nu reușea să prindă nici unul. Îi repugna ideea unei căsătorii, unei stabilizări sentimentale și, implicit, unor sentimentalisme ca acesta în care se afla la momentul respectiv. Se gândi cu seriozitate și cu o maturitate dubioasă pentru vârsta ei la situația în care se afla: un alt bărbat care se dorea a fi suficient de matur, fiind înnebunit după ea, care era încă o puștoaică. Ea nu dorea toate astea, declarațiile de dragoste o dezgustau, florile aduse în cantități excesive pentru a o impresiona, i se păreau, în realitate, penibile, iar bărbații aceștia deveniți mielușei o dezamăgeau de fiecare dată. - Până aici! Mi-ai spus că mă iubești, am înțeles. Dar să-mi spui că mă adori, îmi sună atât de prostesc! Uită-te la mine puțin. Am eu față de om care ar vrea sau care ar avea nevoie de o căsătorie…cu tine? Spusese ultimele cuvinte pe un ton de-a dreptul răutăcios și plin de ironie. - Dar, repet, nu trebuie să facem nunta anul acesta!... - Ce nuntă, omule? Care nuntă? Am spus eu ceva de vreo nuntă? Drace! Ai luat-o razna…ce înseamnă toate astea? Ai făcut o obsesie! - Te-ai gândit măcar o clipă? Nici măcar nu te-ai gândit! Ce ți se pare de neconceput? Vrei să nu mai cânt? Vrei să mă tund? Spune-mi ce să fac… O privea cu nerăbdare, deparcă răspunsul pe care îl aștepta avea să-i schimbe întreaga existență. - Nu vreau să te tunzi…Ce ar mai rămâne din tine? Mhina îl privi un moment consternată, apoi bufni intr-un râs haotic. El, crezând că totul fusese o glumă, începu să râdă, de asemenea. Ea își mai scoase o țigară și, delicată, o aprinse, trăgând din ea cu patimă. Apoi râse din nou…la fel de vehement. Se uită la el ironică, iar el înțelese că nu fusese o glumă, dar continua să râdă alături de ea, așa cum faci uneori când te simți dator să râzi la bancurile șefului sau ale oricărui om superior ție, doar ca să-i intri în grații, deși ți se pare cel mai prost banc, spus în cel mai prost fel, de către cel mai prost om. Era penibil…Un bărbat mare care, pe lângă Mhina, arăta precum un piton pe lângă o râmă, cu părul lung, prins într-o coadă groasă ce-i atârna magistral până la mijlocul spatelui, cu umeri lați, brațe bine făcute și mâini mari, ce ar fi cuprins-o cu totul pe fată. Toate acestea îi dădeau un aer masculin, dur, viril. O singură privire ar fi cucerit orice femeie… Dar Mhina, o femeiușcă mică, cu bazin de copilă și mâini lungi și subțiri, cu corpul ei firav, cu mutricica aceea de șoricel inofensiv, cu ochelari și purtând pe cap un păr asemenea Cleopatrei…Tocmai ea să-l refuze?! Și să-l refuze la un gând atât de serios, cum este căsătoria? I se părea altă dată de neconceput, iar acum se surprinse râzând ca apucatul în timp ce ea îl refuza. Se umplea de penibil cu fiecare secundă în care continua să râdă. Își dădea seama de lucrul acesta, dar undeva, în subconștient sau poate într-o parte a paleocortexului care nu procesase încă senzația de stupiditate pe care o crease în jurul lui, considera că trebuie să-i facă jocul puștoaicei, să râdă cu ea, s-o facă să se creadă puternică, pentru a o încolți mai apoi. Mhina se opri grav…cu țigara între degetele-i lungi cu unghii pătrate, cu o privire sarcastică și cu o atitudine intransigentă. El realiză că râdea ca un prostovan…și se opri, cu o urmă de zâmbet rămasă pe buze, în așteptarea unui verdict. I se părea că e liniște…aceea liniște dinaintea prăbușirii unui pod. Ea îi spuse cu o sinceritate inocentă, asemeni unui copil ce-i povestește tatălui său că a văzut-o pe mămica ieri cu mâna în pantalonii poștașului: - Ești patetic! Se opri serios și tranșant. - Nu-mi puteam imagina că ești capabilă de o asemenea insensibilitate. - Nu sunt insensibilă, sunt doar realistă! El adoptă un aer ignorant, fără chef să asculte argumentele ei. - Gruia, uită-te la mine! Era serioasă, iar trupușorul ei micuț căpătă noi proporții în ochii lui. Când era serioasă, părea mai mare, mai temătoare. - Nu cred în porcăriile astea, nu cred în căsătorie. Þi-am mai spus să nu-ți pierzi capul și să nu aștepți sentimente din partea mea, pentru că nu vor veni. Ce vină am eu, acum? Ce vină am eu că am fost lăsată în grija fratelui meu de la vârsta de 12 ani? Că de 8 ani sunt crescută de un bărbat care nu avea chef de copii? Că în ultimii 8 ani am spălat chiloți și șosete bărbătești…că am fost nevoită să fiu „femeia în casă”? Că am simțit miros de spermă în camera lui după fiecare noapte petrecută cu vreo femeie? Că am văzut și am observat tot ce se poate observa la un comportament masculin, încă de când eram un fetiță? Ce vină am eu că am trăit așa? Ce nevoie mai am eu de toate căcaturile astea acum? Tu-mi vorbești mie de căsătorie? Ai crezut că o să îngenunchez în fața ta așa cum au făcut atâtea și atâtea? Ei bine, nu! Eu am demnitate! Pe mine nu mă impresionezi cu cuvintele tale mari, cu promisiuni idealiste și cu flori. - Dar cu ce să te impresionez, Mhina, cu ce? Spune-mi…și voi face orice! Ea zâmbi ironic pentru a suta oară în ziua aceea. - M-ai impresiona exact cu ceea ce nu ai…Cu atitudinea masculină! Gruia se întunecă, se înfurie și strânse paharul în mână, voind să-l sfărâme, maxilarul îi tresări în mișcarea aceea cunoscută a scrâșnitului din dinți. Își simțea sângele în obraji, își auzea inima piuindu-i în urechi și venele pulsând de mânie. O scrută cu privirea ca un animal. Nimeni, niciodată nu se purtase cu el astfel. Femeile din viața lui îi aruncaseră cuvinte precum: idiot, dobitoc, nenorocit, brută, destrăbălat…dar ca să i se spună că nu este suficient de bărbat, niciodată. Își recăpătă calmul și întrebă cu voce blândă și ritm sacadat: - Și de unde știi tu, domnișoară, că nu sunt eu un bărbat adevărat? Tu ești o copilă îngâmfată, răsfățată și virgină cu care abia acum mi-am dat seama că mi-am pierdut timpul ca un idiot. Ce știi tu ce e ăla un bărbat? Ai atins vreodată un bărbat…să-l simți, să vezi ce înseamnă asta? Tu vorbești de atitudine masculină? Știi tu ce e aia? Ea se uită la el înfuriată, se plecă peste masă și, privindu-l în ochi, îi șopti: - Atitudinea masculină este exact ceea ce tu nu ai în acest moment… Pentru că în acest moment, ești o cârpă. Te-ai transformat dintr-un bărbat puternic și de temut într-o cârpă care mă imploră să-i acord atenție. Ești penibil, Gruia! O spuse cu patos, retrăgându-se spre spătarul scaunului și evidențiind astfel că tot ceea ce-i spusese ultima dată era extrem de important, iar acum, cu depărtarea aceea fizică avea să-și dea seama de prăpastia care se căscase între ei. Se priviră o clipă serioși lăsând amândoi garda jos, cu o ușoară, dar prea ușoară urmă de regret pe ambele fețe. În acel moment, totul fusese spus! Mhina se ridică, își luă geanta, scoase portofelul și plăti vodca pe care o sorbi cu iuțeală. Păși spre ieșirea din bar…Corpul mic și slăbuț se legăna foarte sigur printre celelalte mese goale în acea după-amiază. Avea un mers grațios, deși nu foarte feminin…Părul îi sălta greoi și îi cădea apoi pe umeri. Afară o întâmpină un aer călduț și umed. Gruia rămase la masă, privind în neant și realizând că a pierdut cea mai adevărată femeie. O femeie pe care el o crezuse copil. O femeie pe care nu reușise s-o cucerească cu vechile-i trucuri. O femeie care nici măcar nu era femeie, în sensul propriu al cuvântului. O femeie cu o atitudine de invidiat. O femeie…care nici măcar nu fusese a lui. Ploua…iar ploaia arunca șiroaie pe deasupra copacilor, lovind ferestrele și acoperișul ca o ploaie de primăvară, fără primăvară.