Poezie
E anotimpul morții...
(reluare)
2 min lectură·
Mediu
E dusă luna dintre nori și bate vântul sorții.
Hai vino mamă ca să vezi. E anotimpul morții.
Se-adună sufletele-n snop, se-ngrămădesc cadavre,
Îngheață sângele din noi în nesimțiri macabre.
Răcită-i lava din vulcan și frunzele-s cenușă
Când îngerii cu ochi de drac adulmecă la ușă,
Să prindă sufletele-n chingi, să stingă bucuria,
Să toarne lacrimi în pahar, în vii să dea furia,
Doliul să-i umple de amar, de jale și de noapte,
Iar gânguritul de sugar dispară între șoapte.
Roșie, luna printre nori cernește umbra nopții.
Nu plânge mamă de mă vezi, e anotimpul morții.
Din snop de suflete-am urcat, din spaimă și mirare,
Când moartea brusc m-a fulgerat, de viață cerșetoare.
Te pierd, te simt, apoi mi-e dor. Spre ceruri strigătoare,
Te prăbușești pe crucifix, salcie plângătoare,
Când îngerii cu ochi de drac te-ademenesc spre ușă,
De sinucidere atrași cum sângele-n căpușă.
O, lasă mamă disperarea, otrava nu-ți ia chinul!
Căci nefirescul blestemat a dat să mor eu primul.
Când iese luna dintre nori, sărută raza nopții
Așa cum, de s-ar fi născut, ți-ai fi iubit nepoții,
Și vindecă-te din adânc, de plâns și insomnie,
Căci taina vieții m-ai avut, în pântec bucurie.
Sămânță din iubirea ta, trăit-am viața plină,
Cu Dumnezeu în dreapta mea acum sunt în lumină.
S-a dus o viață dintre voi, și bate vântul morții.
Nu, nu sta mamă să mă plângi! Astfel grăit-au sorții.
012.786
0
MR