Mediu
Dimineața deschid ochii și văd mereu același tavan care îmi limitează gândurile. De multe ori am vrut să-l sparg, să fac în el o fereastră ca să privesc cerul... dar nimănui nu-i place să-i plouă în casă. După ce deschid bine ochii și îmi dau seama că nicio minune nu s-a întâmplat, nicio dorință nu s-a împlinit și că sunt tot eu, în fiecare zi mă ridic cu cea mai mare frustrare care îmi taie respirația. Eu sunt acel bolnav ce stă pe patul de spital sătul de mirosul ăla de clor ieftin, apă împuțită, mopul plin de praf. Sătul de boli care îmi blindează trupul. Sătul până și de cei care mi-au făcut bine. E ziua aceea în care deschid fereastra și pământul miroase a câine ud. Pământul pe care noi călcăm, de fapt este gardianul ce împiedică morții să se ridice, iar cerul este pentru noi, cei vii, ceea ce pământul este pentru morți. În dimineață mă dor nările de la cât am tras viața pe nas și am scos-o pe pulă. Probabil că undeva, în adâncul nărilor, s-a spart o venă ce țâșnește sângele în exterior sau poate că face acest lucru ca să-mi arate că totul în mine e viu și există, chiar dacă eu îmi sap zilnic câte o groapă. Cineva își dorește să mai exist...
Îmi vine să-mi scot venele, să le număr, iar în ordine descrescătoare să le despic în cât mai multe bucăți. Așa nu voi avea decât performanța de a mă chinui pe mine și pe medicii care se vor zbate să le coasă la loc, salvând de la evadare un nemernic. Lumea aceasta e o uriașă închisoare, iar noi niște infractori neînsemnați. La fiecare colț stă câte un medic, polițist, preot sau pur și simplu o persoană care te va împiedica să nu evadezi din această IadoÎnchisoare. Cu toții ne știm infractori și nimeni nu visează la rai. Niciodată nu vom ajunge în rai, așa cum nici un infractor nu va avea cazierul curat.
Mă zbat ca să trăiesc și în fiecare secundă îmi lovesc inima cu un pumn de pastile. O chinui atât de mult... E cel mai aprig dușman al meu, fiindcă oricare alt dușman de pe pământ m-ar fi ucis demult, redându-mă mie. Dar inima, atât de inteligentă, știe mereu să păstreze ritmul astfel încât să nu mă plictisesc, ci să devin și mai neînțeles. Inima știe că cea mai mare suferință e să exist, dincolo de a mă accepta. Și am făcut-o demult, m-am acceptat, iar asta a fost greșeala vieții mele – fiindcă n-am găsit nimic de iubit la mine. Aș vrea să îmi spună cineva că sunt vreun geniu neînțeles...
Dar continui să mă simt dator acestor organe, pe care nu eu le-am ales și nici nu mi le-am dorit. Mă simt dator față de ele și mai trag câte o gură de aer ca să nu le știu chinuite. Sper că într-o zi să legalizeze donarea de organe, eu unul le voi oferi pe toate. Voi fi acea mamă care își abandonează copilul tocmai pentru a-i fi bine acestuia. Momentan organele sunt în mine ca piesele într-o mașină. Drumul meu duce spre neant. Aș merge mai departe, aș reveni să vă spun cât de bine e acolo, dar același nimic e și aici, mă așteaptă și acolo.
Mi-am tocit până și gaură pentru seringă. Mi-am tocit brațele și venele. Dacă la duș întind brațul vena mea se inundă cu apă. Oare cum face o inimă înecată? Oare e că acel moment în care îți găsești nevastă înecată în cadă? Sau când îți găsești copilul sufocat cu o bucată de măr? Oare dacă îți inunzi inima cu apă va fi vreun pompier care să te salveze? Dacă atunci când ai focul mare în inimă și nimeni nu-l stinge, apa de ce ar alunga-o? Păcat, mare păcat că nu am bani să-mi cumpăr un pistol. Mi-aș scoate inima și aș face din ea țintă în poligonul militarilor. Păcat, mare păcat că totul în noi e de unică folosită și noi suntem de unică folosită, ca întreg. Păcat, mare păcat că nu se ascunde în noi câte un meșter Manole care să ne peticească găurile.
Beau o bere, mănânc ceva, dorm și mă trezesc din nou, cu același Supraeu. Îl iau de mână ca pe propriul meu copil făcut cu o târfă. Îl iau de mână din milă sau poate că din teamă. Ne așezăm frumos pe scaun în fața oglinzii și începem să ne certăm. Râdem unul de altul, ne pipăim chipul ca niște orbi ce caută gura ca să-i dea muie târfei. Și apoi ne penetrăm inteligența cu atâtea înjurături încât am putea scrie cărți.
Nu știu cât am să-l mai suport pe acest Supraeu. E închis dincolo de această lumea, doar eu îl știu, voi ceilalți îl priviți prin mine. Acum ar trebui să-l descriu, să-i dau un nume, să zic că este uman, dar nu este. Nu e nicăieri. E doar atunci când vreau să fie. N-are voce, nimeni nu-l va salva de mine. N-are trup, îmi va fi greu într-o zi să-l ucid, ar însemna să ucid o parte din mine și fără această parte n-aș mai putea trăi. N-are suflet, motiv pentru care nu se lasă impresionat de experiențele mele sau poate că el îmi știe viitor, și îmi zâmbește atât de sadic când îmi dansez cuțitul pe la gât, de parcă mi-ar spune că totul o să fie bine... dar nu e deloc bine, de fiecare dată ratez gâtul. Mereu așteaptă, stă la pândă să vâneze prada cea mai mare. Mă cunoaște al naibii de bine, încât nicio oglindă din lume n-ar putea să mă descrie așa cum ar el face-o. Știe fiecare slăbiciune de-a mea, încât mă sperii de el și de ce ar putea să-mi facă dacă ar trăi lângă mine.
Dar nu. Bestia aceasta din mine va fi mereu închisă acolo, cu lacăte de gheață pe care nu le va putea topi, fiindcă nu-i dau iubire. De fapt ar lua-o, dar eu niciodată n-am avut-o. Va simți doar gheață, se va înroși, va degera și într-o zi va sângera pe sufletul meu. Atunci mă voi întreba dacă am scăpat de el sau se va naște din sânge ca un prunc dintr-o fecioară?
Locul în care va muri îl voi petici și îl voi numi, pur și simplu, Supraeu. Dacă aș avea inconștiența că într-o secundă să mă deschid, el mi-ar întinde mâna și m-ar striga „Frate”, iar teama mă va îndemna să mă cos la loc. Privindu-l în mine, n-aș mai avea nicio întrebare pentru El, singura îndoială va fi dacă mai trăiesc. Fiind perfect conștient de existența mea în două spații diferite, nu voi ști în care dintre ele trăiesc și în care sunt mort.
001018
0