sunt eu, totuși nu sunt eu

Mi-e teamă să nu fi descoperit un bun ce nu-mi aparține și să mă fi fermecat vraja-i tainică. Cred că m-am pierdut în frumusețea ei și încerc să mi-o revendic, ca și cum ar fi fost dintotdeauna a mea. Dar uit că niciodată nimic nu ne aparține de drept. Fiecare pasiune nu e a noastră, fiecare idee ce o îndrăgim a înflorit în mintea altcuiva, fiecare concepție a deschis drumuri altora. Și iată-mă aici, reprezentanta timpului pierdut, măcar de ar fi fost al meu… Este al tuturor. Cu ce pot să-mi mulțumesc pofta absurdă de autenticitate, când eu însămi nu sunt eu însămi? Dar cine este acest eu însămi, dacă eu îi infirm găsirea, chiar existența prin rândurile scrise mai sus?