Socrate să mă judece

Știu că nu știu nimic. De asemenea, știu că Socrate avea dreptate. Dar atunci când ei rostesc acele cuvinte și-și exprimă ferma convingere asupra deținerii adevărului, se gândesc că poate, în același timp, îl și neagă? E un simplu fapt nefast să ai certitudinea unui adevăr, a cărui existență se întemeiază pe propriile-ți cuvinte. Certitudinea este cea mai mare voluptate pe care o poți primi sau dobândi, dar a o avea asupra unui adevăr, este ca și cum te-ai înfructa din cea mai dulce miere. Însă dacă adevărul ne este mierea sau este acel gust și acea simțire care te fac să-ți dai seama că mierea este, de fapt, mult prea dulce ca să fie palpabilă? Atunci care mai este adevărul? Poate exista unul singur și de necontestat? Poate prin simpla sa existență să distrugă tot ceea ce i se afla împotrivă? Mă gândesc că nu știu care este adevărul. Iar negarea neadevărului este și el un simplu fapt nefast. Căci prin tăgăduire ai pierdut un alt fir de adevăr ce-și avea probabil esența în altceva. Este o scurtă idee: Toate sunt relative. În afară de cele care sunt pururi adevăruri. Purul adevăr este ca nu există un adevăr ce se află în cuvintele unor oameni. Purul adevăr răzbate și motivează, iar restul sunt doar afirmații mai mult sau mai puțin raționate.