o ploaie de vară

Mult timp am așteptat, în speranța nechibzuită, că totul se va limpezi. Precum geamurile prăfuite ale unei case de la margine de sat sau de pe o uliță pe care am rătăcit. Căci ce fapt demn de admirat sunt picurii de apă ușoară, călduță, purificatoare ce se preling pe acele ferestre vechi. Dar când ploaia de vară se oprește și încerc să mă bucur de boare, există ceva ce mă împiedică să îmi duc la bun sfârșit timpul de admirare. Când credeam că geamurile au fost pe deplin curățate, am aflat că m-am înșelat. Cum picăturile nu m-au mai mângâiat, oglindirea mea în micile ferestre m-a tulburat, erau mai neplăcute ca-napoi. Ei picaseră pe geam în neobositul lor ritm și au încercat să șteargă praful stătut de pe ele, rămânând ,astfel, doar lungi rânduri de apă murdară. Dar au uitat că ploaia era acompaniată de un soare. Lacrimile-mi erau ploaia, sufletu-mi era soarele, iar tu erai vechiul geam de țară îmbâcsit și trist.