Poezie
Per aspera, ad astra
1 min lectură·
Mediu
Per aspera, ad astra
O, omule mereu îngenuncheat!
Adam, gonit! Pământul, înnecat!
Și-n viitor, în magistrala lipsă,
Oamenii toți, în foc de-apocalipsă!
O, omule, mușcat de frig, și foame!
De arșiță, de boli, de moarte, sete!
Încă mă mir că poți să duci în spete
Blestemul din Edenul plin de poame!
Nici nu mă mir că nu mai știi măsura
Pe care n-ai primit-o niciodată!
Erou, sau laș, Cezar, sau bou în gloată,
Iubire ți se cere, când iei ura!
O, omule, ce Prometeic, încă,
Furi focul care semenii-ți va arde!
Și-nlănțuit de cerul tot, pe stâncă,
Naști - dintr-un om - atâtea miliarde!
Din patru labe, te ridici, și semeni
În univers, Extazul, și-al tău Chin –
Și când ți-mparti și sufletul, la semeni,
Ești Dumnezeu - și-n moarte, pleci puțin…
023.355
0
Cat de bine descrii omenirea ce poarta-n ea „Blestemul din Edenul plin de poame!” Din „atâtea miliarde” doar unii se ridica, creatorii, cei daruiti cu „focul Prometeic”, cei care ne ofera prin arta lor „Extazul”. M-au mișcat rândurile:
„Din patru labe, te ridici, și semeni
În univers, Extazul, și-al tău Chin –
Și când ți-mparti și sufletul, la semeni,
Ești Dumnezeu - și-n moarte, pleci puțin…”
Cu respect
Doru Emanuel