Ivanovici Atena

Privesc dincolo de tăcerea leilor dormitând în savană. Căldura amiezii mângâie cu roșul flăcărilor creștetul aplecat al anilor pe care i-am uitat. Cine să-mi mai aducă aminte de mine, dacă Iubito

luna doarme pe stânga patului eu pe dreapta ce să ne mai învelim când e atâta noapte sub care stăm mirosul cerului ne face să strănutăm dragostea ta e ca un fel de octombrie dârdâim

o lună aproape rotundă pe un cer aproape de sus nici nu mai știu de ce plângeai poate trecutul învolburat și greu ca un mormânt poate viitorul așteptat și neașteptat ca o

am ascuns o privire între mine și tine era un fel de parte nevăzută a unei îmbrățișări o purtam câteodată în inimi alteori o pierdeam pe sub tălpi orgolioși ca niște zei căutătorii de esențe o

pașii ostatici drumurilor către tine nu mai pot privi înapoi s-au legat cu lanțuri de poarta amintirilor unul câte unul vin se așează cuminți la fereastra ochilor tăi nu trebuie să-i

mă trezeam în fiecare zi la șase la și jumătate eram în autobuz nu era rău scriam în gând poezii îmi vedeam de treabă până la trei când se termina programul nu era rău scriam pe alocuri în

încă o zi albastră întoarce-te cu fața la cer pământul se învârte prea repede nu-l poți prinde din urmă inima bate așezat doar gândul zboară haotic nici zmeul nu mai are stăpân urcă și urcă și

scăpată din brațele cerului luna atârnă grea peste o margine de oraș cu un zbor mai puțin poate m-am născut și eu toate fărădelegile inimii se plătesc cu dimineți ascunse în voalurile

eu nu trăiesc scriu despre viață nu sunt singură scriu despre singurătate nu dorm scriu cu ochii închiși nu iubesc îmi scriu mie scrisori de dragoste nu am oglinzi am poezii în care mă

nu mă face să plâng ai prea multe de spus despre lucruri pe care nu le înțelegi ca să înțelegi frunza trebuie să fii copac ca să înțelegi ecoul trebuie să fii munte ca să înțelegi

seara e un fel de noapte ascunsă în voaluri negre la etajul 8 nu cântă nici greierii dar luna e egală cu tăcerea din fiecare pas al străinului care rătăcește prin orașul fără chip orele trec

mi-a spus cineva să scriu despre mine despre turnul aproape de fildeș cu porumbei crescuți la ferestre plătit în rate câte 100 grame de sânge pe lună timp de vreo 20 de ani despre liniștea

noaptea nu merită un poem ascunde prea multe în inima ei neagră și cel mai grav delict nu are umbră cum să ai încredere într-o inexistență poate că e o pedeapsă meritată a făcut ea ceva

duminica se vorbește în șoaptă ca într-o biserică se respiră înalt se lasă uneltele la ușa orelor și se pășește tiptil printre bătăile inimii duminica se frământă timpul cu puțină drojdie să

crești din mine ca o inimă hrănită cu fiecare tăcere spusă în gând bătând clipa ca un big ben cu toate cele patru fețe cu care îți strig trezește-te trezește-te e atâta sânge de împins către

viața are uneori gust de shopping îți cumperi clipele cu prețul sângelui și le uiți alteori are gust de copac îți înfingi rădăcinile în miezul cuvintelor și crești dai cu fruntea de stele au

liniile îmi spuneau că sunt drepte dar eu le măsuram cu orizontul într-o zi tu ai să-mi spui că mă iubești iar eu am să-ți măsor cuvintele cu veșnicia

pe cer sunt nori perfecți ploaia cade perfect semințele încolțesc perfect în pământul reavăn un soare perfect răsare florile cresc perfect apa se evaporă din lacurile perfecte pe cer sunt iar

Se vinde un divorț, un faliment Se cumpără un dram de fericire Se dau la schimb mereu neîmpliniri Ascunse într-un crez de izbăvire. Se caută pe internet un vis Sunt site-uri mii

poate că am mai fost pe aici cerșind căderea frunzelor am strâns mâna aceluiași copac și asta nu se uită rămâne întipărit în palmă linia vieții nu e a mea ci a copacului fără moarte tinerețe

casele pe care le-am locuit sunt acum bântuite de gânduri cu chipuri ascunse de voaluri de mireasă și inimile pe care le-am locuit au fantomele lor seducătoare ca orice himeră cu arome