Poezii

dragostea cand apare e intotdeauna adevarata.

Am auzit, culmea, chiar din jurnalul meu scris pentru că acuma până și jurnalul e schizoid, sau dichotomic, după caz, am auzit deci de cineva care nu iubește calculatoarele dar iubește franceza și

Pași strâmți îmi vibrează timpanele Căutându-și frunzele printre iriși. Mai departe de atingerea verii Se simte mișcarea timpului în clepsidră - Zbor inodor de lumină.

Era târziu în gându-mi Și primăvară-n lacrimi, Și ruptă din visare Mă-nnămoleam în patimi. Din flori de mult uscate Tu îmi făceai coroană Și se făcea deodată Lumină la icoană. Și se făcea

Secundele-fluturi Dansează aidoma Unor nori oglindiți În lumină... Lovesc în aer Cu aripile Timpului Ce zboară asemeni Unui fluture transcedental, Ieșit după ani și ani Din pupa lui

În cântecul acela Era ceva ne-spus. Þine minte: nespus, nu Nespus de... Și așa fiind Am căutat să văd ce-i. Dar m-a surprins Că nu știa să vorbească, Știa doar să cânte Lucruri

Visele dorm, Timpul din mine (mă) bate măr în toba timpanelor. Lacrimi se țes pe web-uri - pânze de păienjeni- până spre prânz. Mă prind de glezne cu gândul departe care mă duce la tine în carte,

Te uiți, străinule, pe hartă, Căutându-ți locul în care să te-așezi Să plângi. Sigur că ai mai fost pe-acolo, Sigur că ți s-a tăiat răsuflarea Când l-ai găsit ocupat Și sigur nu

Nu mai sunt, Nu mai avem, Nu mai stați la coadă, Tot ce era de scris s-a scris. Acum ascultați pianul Și violoncelul și vioara. Ca să fiți sfinți, Dacă nu credeți, Săpați

Flori de mină În loc de in`imă Răsărit-au în pieptul tău. Le privesc cu drag, Aproape că ard De-al tău dor. Priviri șubrezite De lacrimi Răscolesc amintiri De-amor. Unde-mi ești Tu,

Visul se sparge-n franjuri de lumină De dincolo se-aude o muzică de îngeri Inima a încetat să mai bată De când noi doi suntem împreună. Clar-obscur de patimi înghețate, Crâmpeie de inimi,

Cuvintele dor, Cuvintele strigă ca din gură de șarpe: De ce ne omori? De ce taci? De ce visele nu mai au culoare?... Străbat culuoare în labirintul vieții, Le așez, le încetinesc

-Dorina, tu înțelegi ceva din toate prostiile astea scrise pe pereți? -E artă underground, îmi spuse ea zâmbind cu subînțeles. Dar de fapt scuză-mă. tu ești poeta și tu ar trebui să-mi explici

Tu: Tu ești femeia cu gându-nșeuat Eu sunt bărbatul ce din ham am scăpat Eu:Tu ești Adonis Eu sunt Veneră Tu: Tu ești mireasmă Eu doar himeră Eu:Mi-ești drag și mi-e bine În

Într-un timp măcinat de întrebări Și vise citeț redundante Visele murmură-n sunete sparte Ușor allegro, ușor andante. Trunchiuri de gânduri cu ritidom găunos Privesc cu mirare în jos... Unde

Era târziu când lacrima-ncetase Să mai bată... Tu mă priveai Cu ochi de sticlă-ndoliată... Oh, ce târziu Inima-mi spunea Că n-ai scăpare Și că iubirea mea Te nimicise, Soare. În mine tu

Mă uit în sinea mea Și-mi gândesc pașii inimii Și-mi găsesc pașii liniștei De mai sus... Privesc în Do-minor Ascult în La-major În hol, după oglindă Sau în dormitor. Exist ca artist- Ce

Timpul meu Curge încet Atât de încet Încât al aud parcă Șoptindu-mi Cuvinte dulci La ureche... Mă întreb atunci La cât să-mi fi crescut Glicemia?! E ceva normal, Atât de normal Încât

Nu e nici locul Nici timpul Să măsurăm Infinitul, Când pentru un pumn De vise Răsar din întuneric Narcise... Dar fie ca în groaza Plecării Să spunem Nu în față Durerii, Să nu ne rătăcim

Lacrima se stinge încet Am încetat să te mai aștept M-am oprit din zbor La al șaptelea nor... *** ...secunda s-a oprit să viseze acum mă reculeg în versuri albe Iar dincolo de

Bolnav de poezie, Mă-ndrept spre Tine, Doamne Eu nu-ți cer vindecare Și nici măcar scăpare... Nu vreau nici stralucire Căci am înflăcărare Eu, vezi Tu, doar îmi caut O altă față În a

În gândul meu cel cu ochii triști, Eu știam, o, floare, că exiști Ca o rază într-o primăvară cu Soare Reflectată de-un câmp cu ninsoare. În visul meu cel cu ochii deschiși Credeam că ești tu,

Visele cu ochi mirosind albastru-nectar Þes amintiri pe fire de Lună nestăpânit de galbenă Și deapănă sunete de ghioc-chihlimbar Într-o lume ce plânge amar cu lacrimi nevazute de rouă...

Era sublimă acea întrebare Încuietoare... Nu avea nici cheie, Nici idee, Era pur și simplu aruncată În plină liniște neuronală. Era ca o așchie fără copac, Ca un elefant dormind în hamac Ca