Intersecții interioare

Motto: \"Adevărul pentru om este ceea ce face din el un om\"- Antoine de Saint Exupery Cele mai adevărate momente de fericire le-am trăit în fața unor oameni, gesturi, cărți, opere de artă, monumente de frumos care mi-au descoperit fie și doar frânturi din adevărul care stă în centrul umanității și m-au obligat să mă recunosc în el. Am intrat în lumea lor și m-am reîntors din nou și din nou în mine însămi, revenind infinit mai mare. Uneori mă încearcă un sentiment de frustrare adâncă amestecată cu vinovăție că n-am știut sau n-am putut să fac mai mult să le merit. Că n-am putut sta întotdeauna atunci când era nevoie în fața oamenilor care mi-au schimbat viața, a tuturor oamenilor care au avut îndrăzneala de a crede și a iubi fără măsură, să le spun simplu \"mulțumesc, lumea v-ar fi simțit lipsa și e infinit mai frumoasă cu voi în ea\". Că oameni care mai aveau poate multe de spus vieții n-au găsit în ei forța de a merge mai departe. Că nimeni nu le-a dat o motivație. După mai bine de un secol, încă simt strigătul lui Van Gogh, deși eu n-am putut fi acolo. Privind Poarta Sărutului, nu pot să nu mă gândesc că Brâncuși a murit undeva în Franța. Și oare câte alte istorii ale confruntării omului cu el însuși s-au sfârșit nedemn, unele poate trecând neobservate ? Teoretic orice suferință poate mobiliza în interiorul unui om resurse capabile să creeze valori. În mod normal ar trebui să fie o transformare necesară pentru construirea unui echilibru interior. Eu cred că o poate face doar în lumina unei profunde credințe în umanitate, în fericirea pe care și-o poate aceasta dărui și doar acolo unde există o mare capacitate de iubire. Există, poate, înainte de lupta cu tine însuți, cu propriile limite și inerții, sau poate în același timp cu ea, una mult mai amplă, în fața căreia orice om în stare să creadă în ceva devine descoperit, lupta cu sentimentul inutilității oricărui efort, pe care din când în când, ți-l conturează lipsa unui răspuns. Există momente de răscruce care pun la îndoială nu credința în sine, ci singurătatea din jurul ei. Fiecare dintre noi trăiește, mai mult sau mai puțin, într-o \"fata morgana\". Privim lumea așa cum am fost învățați s-o facem, în funcție de ceea ce credem noi că este esențial sau nu, înlăturând orice amănunt care ar genera contradicții în însuși fundamentul nostru structural... E libertatea oricui să-și aleagă iluzii mărețe sau iluzii mediocre. Să înțeleagă din viață ce vrea... să sfideze renunțarea sau să se abandoneze ei, să fie exact ceea ce acceptă, să coboare sau să admire, să nege sau să se înalțe, să trăiască conștient sau la întâmplare, să-și amintească sau să uite, să umple golurile sau nu... cu condiția să-și pună din când în când \"adevărul\" sub semnul întrebării și să-și privească în ochi singurătatea. Deși... a trăi senzația de sete, presupune a defini undeva în interiorul tău ideea de izvor... a simți atât de mult lipsa unei realități care să-ți confirme ideea încât să faci orice ca s-o creezi. În ce privește fericirea, s-a spus de multe ori că-și este autosuficientă, deci nu poate crea. Prin urmare, datorăm multe suferinței... Să fie doar o simplă încercare de a ne justifica? Cred că autosuficiența este doar un atribut al plăcerii, fericirea este ceva mai mult, este acea regăsire totală de sine, în care cresc înfinit în mine însumi și în martorii fericirii mele, și care din păcate se estompează încet în lipsa unui spațiu care să-i satisfacă necesitatea de a se autodărui. E dificil uneori să realizezi cu adevărat în ce măsură îți aparții, cât din ceea ce ești este produsul intersecțiilor cu ceilalți, al unor trăiri și sentimente născute în urma unor experiențe. E incredibil cum un cuvânt spus într-un anume moment, de către un necunoscut, poate da o dimensiune nouă existenței tale, încărcând-o cu motivații pe care nici nu le bănuiai înainte. Ne simțim minunat atunci când primim. Din păcate nu realizăm întotdeauna că actul de a primi implică o mare responsabilitate, fiindcă te obligă să faci în așa fel încât cel puțin să meriți ceea ce ți s-a dat. Când cineva crede atât de mult în tine, ca om – fie individual, când e vorba de un prieten sau în general, când e vorba de un necunoscut cu care te-ai întâlnit întâmplător sau care a trăit acum ceva secole – încât descoperă în tine același sâmbure de credință, dăruindu-ți tot ce are mai bun, nu numai că te obligă să fii mai mult, ci în primul rând să-i demonstrezi că a câștigat o primă victorie în fața singurătății. Este poate cel mai frumos răspuns pe care-l poate un om da... \"Rugați-vă să nu vă crească aripi\" spune Paler în titlul unei cărți. Oare cât de multă singurătate trebuie să existe acolo, sus... ?