Poezie
Vindecare
1 min lectură·
Mediu
Când am intrat în baie
Mă gândeam la apa care mă va spăla.
Îmi spuneam:
‘Trebuie să-mi spăl păcatele,
descurajările,
neputințele.
Trebuie să mă spăl pe mine însumi
De mine însumi!’
Și parcă în glasul meu
Erau lacrimi și implorare,
Neputință și descurajare,
Păcatul turbat.
Când apa mi-a atins pielea
Șiroind pe frunte, pe ochi,
Pe piept și pe mâini,
Căderea ei
Era parcă ploaie mocănească.
Mintea
Nu știa dacă să se bucure
Sau să strige în continuare după ajutor.
Ne vom putea spăla vreodată viețile?
Ne vom lămuri vreodată cine suntem,
Și de ce suferim,
Și de ce strigăm după ajutor,
Și de ce murim?
Apa s-a dus.
Pietrele parcă mai sunt încă pe locul știut.
Sper că tot spălându-mă astăzi,
Și mâine,
Pietrele se vor sfărâma
Și atunci apa,
Ea,
Va curăți noroaiele care vor mai fi rămas.
001580
0