Poezii

Ninsoarea crudă a florilor de cireș mocnește în noi.

Te-am visat azi-noapte, Erai atât de cald, Atât de blând, Atât de al meu... Și, rezemată de pieptul tău, Îți spuneam Tot ceea ce n-aș îndrăzni vreodată. Lâncezind, cu capul pe inima

Ploua androgin pe când buzele-mi arse se dezintegrau.

Amintirea palmelor tale calde mi se prelinge neîncetat din creștet până în tălpi. Și, deodată, tigroaica din mine atacă, lovindu-te, doar pentru a putea apoi să-ți lingă rănile. Mă visez

Am iubit… Sau iubeam? Parcă inima mea Uitase toată gramatica. Atunci m-am simțit, m-am palpat, Și, evanescent, trecusem Dincolo de toata stânjeneala Pe care o simțeam Înainte. Îmi

Ti-am trimis cateva cuvinte salinizate, iar acum vreau sa-ti cuprind obrajii in palmele mele sarate cu care am plamadit mesajul. Astept sa mai treaca o picatura de saptamana si sa-ti demonstrez

A trecut vremea albastrului pal Care s-a topit de mult, Acum a venit vremea trandafirilor Și a frunzelor mari ridicate spre soare. Noi, pictați în culorile războiului, Cu sânge de căpșună pe

Îmi simt tinerețea pulsând Din creștet până în tălpi, Inconștiență care vibrează Armonizând bătăile de aripi Ale viitoarelor sentimente Desperecheate. Iubire, să nu-mi vii din nou, Odată cu

Până și demonii mor atunci când nu mai sunt iubiți. De la pământ am învățat să facem schimb de cuvinte, să dăm un „prieten” pentru puțină „trufie” și să devenim cameleoni. Jocul de-a

Fiecare pasăre pe limba ei piere… Mă-ntreb de ce… Pentru că fiecare colibri Este prea grăbit și nu vede Pânzele de păianjen în care Își găsește sfârșitul… Pentru că fiecare vultur Se aruncă

Acolo unde apa miroase-a rugină, Era o lume curată, primară, divină… Acum este gol și pustiu… E mult prea târziu, mult prea târziu…

Stăteam despletită deasupra cărții, seara, Și citeam cu voce tare versurile-i. Poate pentru că îmi era frică. De ce? Îmi coloram unghiile Să nu se vadă că-mi mușcasem pe întuneric degetele. De

Nostalgia verbelor la reflexiv îmi mângâie corzile vocale. Oglinda magică nu mai găsește reflexia pierdută în apa moartă a iubirii. Timpanul îmi cere un „eu, pe mine, mă” unduios și

Băteam la poarta gândului tău. Biet cerșetor, cu mâna întinsă Spre lumină. Băteam în zidul gândului tău, Încercam cu lovituri metalice Să zgudui tăcerea care s-a lăsat între noi Încă de

În ziua în care tu trebuia să vii, eu mă simțeam atât de femeie, încât mă durea gândul că trebuia să te văd atunci. Mi se părea că ai fi fost atât de departe… M-am bucurat că nu ai venit și că

E seară și s-a întunecat Și-n jur e atâta tăcere… Cuvintele mor asfixiate de nori, Și-n jur e atâta tăcere Pe care nu mai putem să o spargem. În loc de spațiu, între oameni Se află metri de

Depinde de mine, depinde de tine, De viața din mine, de clipa din tine, Depinde de mine, depinde de voi, De focul din mine, de glasul din voi, Depinde de tine, depinde de noi, De dorul din tine,

Tu să mă ții în brațe, să mă-ncălzești, și Eu să te întreb de ce noi doi am prins rădăcini, Tu să îmi spui că ne topim ca un bulgăre de zăpadă, Eu să îți spun ca mi-este frică, și Tu să-mi spui

Ascult cum plouă în noapte. Strop cu strop, sunet cu sunet… Picură cu frânturi de stea, Stele fărâmițate de dor, Stele crăpate de sete. Ziua ploaia e din picături Transparente și ușoare ca

Porcul citea filozofie În așternutu-i alb și parfumat. - O, da, este atât de-adevărat că suntem ființe trecătoare pe-acest pământ, cu timp tocmit și cu destinul trist. Iar lumea, viața,

Prea multe părți de vorbire, Prea multe cuvinte. De ce nu se scriu cărți cu senzații și sugestii, De ce nu se fac și cărți cu sentimente, Și toate fără cuvinte, Fără părți de vorbire Și fără

Mai stai… Măcar o clipă, Să pot să te inspir O dată cu vântul din zori. Pentru că… Îmi va fi vreodată dor De imaginea ta Si atunci Când mă vor gâdila Amintirile, timpul… Să pot să te

Așteptându-te pe tine i-au căzut frunzele ceasului, îngălbenindu-se de tristețe… până și cerul mă doare atunci când nu vii… așteptându-te pe tine secundele îngheață pe ramuri și corbii se

Se stinge soarele, Și încercăm să ne-ncălzim La licurici… Și unii inventează electricitatea, Iar alții pier În grote umede pictate de-un copil Care-a murit. Și unii… nu mai pot visa….

Și grupuri, grupuri, Au început să cadă fluturi. Și ei cad din mine, din tine, Din voi, din gând. Și pleacă și vin, Și mor renăscând Din priviri izvorâte din mine, din tine, din voi. Au

Îmi poți spune vânt, Căci sunt rătăcitor, amăgitor, Și mereu zbor… Îmi poți spune pământ, Căci mă simt grea De atâta simțire, Mă simt de neclintit în fața mea… Îmi poți spune văzduh,

Să lupți din nou, Când știi că ai pierdut, Să râzi, Când suferi și te doare, Să îi zâmbești mereu Celui ce te-a lovit, Să dăruiești mereu Celui ce-ți ia Și să-i iubești din plin Pe cei ce

Un demon trist Sau doar mahmur, Poate un simplu om Plictisit și blazat, Apăsat de timp, Și totuși calm, Cu ochi senini Și adânci ca abisul… Cum tremură acum norii Când se oglindesc în

A ieșit noaptea, Când ploua și era umedă… Singurătatea. Se ascundea prin colțuri, Prin mlaștini Și nisipuri mișcătoare. Striga cu glas sfâșietor De pasăre cu aripile tăiate. Și se plângea

Te caut, Te chem, Să-mi cânți… Îmbiindu-te Cu fructele dulci Picurate din cuvintele tale Pe care le imit Stângaci. Vino, Să-mi cânți, Să-mi descânți, Să-mi presari Cenușa Pe rană. Te

Ucis cu sânge rece, Zace un înger pe caldarâm… În aer miroase A pene arse Căzute în tină; Mizerie, noroi… Te scufunzi din nou În desișul mlaștinii Albastre și reci. Te trage

Adesea vreau Să stau, Să mă opresc Și să gândesc… Nimic. Adesea vreau Să zbor, Să mor Să mă scufund… În nimic. Adesea vreau Să plec, Să trec Peste tot și Nimic. Adesea vreau Să

Se întâlnesc și se privesc, față în față, Omul care a vândut lumea și Omul care nu știa să moară, oameni fără reflexie, oameni atât de lucizi, de seci și de goi. - Învață-mă să mor! -

Mi se zbătea ochiul stâng și se zdruncina în zbucium. Ah… a reușit să sară și acum fuge peste oraș, peste bălți, peste nori… Am încercat să-l caut cu mâna… Și degetele au început să ardă

Am ajuns pe margine Și stau… M-am agățat de orizont Și mă balansez… O să cad Sau o să zbor? Dar oare o să încerc?… Într-un fragment de simfonie,… Ta Ta Ta Tam, Și eu (m-)am încheiat…

Îmi ascund capul în pământ Și cânt aceleași ritmuri banale sau nu. Cea mai rapidă cale spre cer e să începi coborârea. Am făcut bătături de la atâtea lacrimi insipide. Acoperă-mi capul cu

Mă uitam la un copac cu ramurile tăiate și deodată l-am văzut însângerat, spunându-mi: „Te-au mânjit cu sângele meu pe zulufii tăi rebeli atunci când te-au încoronat. Acum tu porți

Noi doi, atât de departe, ca două lacrimi pornite dintr-o singură pereche de ochi care nu s-au văzut niciodată unul pe celălalt… Noi doi, ca două lacrimi, una mai lentă și alta mai

Omul care nu putea să vadă s-a hotărât să inventeze lumina. Omul care nu putea să doarmă a inventat întunericul și noaptea. Omul care nu putea să plângă a inventat ploaia. Omul care nu putea

Plouă mereu vesel și trist, monoton și inedit,… îmi plouă timid la fereastră, aceeași ploaie de astă-vară și de acum cinci ani. Plouă ritmat și aproape muzical… Plouă neutru și plouă

Lumina din tine pătrunde în mine, îmi macină trupul, mă macerează și mă dizolvă. Atâta lumină îmi distruge simțurile și mă reduce spre infinit… Atâta lumină… Atâta durere… Atâta

Ucigașul de îngeri Se cheamă necredință. Ucigașul de vorbe Se cheamă tăcere. Ucigașul de oameni Se cheamă etern. Ucigașul de vise Se cheamă nesomn. Ucigașul de ură Se cheamă

Mă uit și mă văd pe mine, Pe alta, pe sine… Mă uit și nu te mai văd Nici pe tine… Te uiți și nu vezi nimic În afară de tine… Te uiți și mă pierd în oglindă Din brațele tale. Mi-e frig

Ai sărutat vreodată un înger? Eu am visat că plutesc pe sunete. Par că aș fi un mac pribeag răsărit deodată în holdă. Încearcă să asculți cum ți se prelinge sângele prin vene. Ascultă

Am căutat să te-nțeleg și să-ți ascult inima cum bate umedă și difuză… Am căutat un semn lăsat de zborul morilor de vânt… Am putea să auzim cum cresc aripi de înger pe curcubeu? Tu poți vedea