Sunt tristă pentru voi,
chiar m-ați crezut...
Acum văd bine –
mi-am schimbat ieri
hipermetropia
pe miopie
și văd de aproape
tot ce, înainte,
mi se pierdea în noapte,
după ferestre
Poezie absurdă –
mi-am crezut viața
o proză prea scurtă
încât să nu-i dau ritm și măsură,
compromis și licențe
romantic-poetice –
mă cunosc doar de o zi,
în fiecare zi...
Și-mi vorbesc
Cu mulțumiri femeii
care ți-a pus verigheta pe deget –
de la ea învăț astăzi
gradele de bărbat
însurat.
Unii mai mult,
alții, deloc –
proporții inverse
și rații decente...
De la ea învăț,
Pe toți zeii,
nu ți-am jurat decât
amăgire –
eram prozator pe atunci,
aproape soție –
nu știam aventura
din rime, vers alb;
egal mi-era pasul...
Mă iartă în vers,
mai să mă fure
mariaj –
Aș cere iertare
cuiva, oricui,
de m-ar cuprinde vina...
Dar, nici pe-aproape,
nici în șoaptă
nu știu a spune
îmi pare rău
de lume – că m-a adus
în brațe
de oameni – că m-au crezut
iubirea –
Îmi vibrează pământul sub tălpi,
respiră vântul prin mine
când mă gândesc la timpuri și verbe
condițional-optative...
Și sunt pentru că sunt,
deși, uneori cred că suntem
pentru că ești.
Și
Dacă eu sunt atât de departe
pe cât mă crezi și mă vezi,
de ce ma simt mică
atunci când trebuie să-ți intru
în atriu?
Să fie goliciunea ta?
Să fie perspectiva, lumina?
Sau...să-mi fi uitat în
Poezie de tren, scriitor de vagon,
am crezut în van, vanitos,
că adevarul vi l-aș fi scos
pe tapet, pe coperți, față-verso.
O viață risipită-n confuzii,
înbracată a-la cert...
Nu-mi sunt, acum
IM