Casa din crâng

Iarna-i frumoasă văzută din casă,

La gura sobei dospesc scântei, focuri în noi

Trosnind a cetină, arzând scorțișoară

Iarna, e focul aspru și rece, albă-amorțeală

Încălzită mocnit în crângul din noi.

Deschid fereastra, se-aude un om de zăpadă

Topit în râsul scânteilor-fulgi,

Se strâmbă in roșu năsucu-i de frig,

Nasturi plesnesc in hohot, copile!

Ciorchine de clinchet la sănii, se-aude

În snopuri de aur ce spice au fost,

Picură soare din zori până-n seară

Pe urmele lui se-aude cântec de toamnă uitată

Cine mai știe ce-au fost paiele in vremuri trecute

Când păsări-și pierd ciocurile-n cucute?

Înghițind eterna clipă vernil peste pleoape.

Nasc umbre de zbor, pe cerul tunat

Tremură îngeri de plânset târziu.

Uși se deschid, nebănuite în noi,

Suflete-n iarnă, făclii... peste voi!

*această poezie a fost compusă ad-hoc de către Ela, Elia si de către mine. A fost și citită la scena deschisa si aplaudata furtunos de către toți cei...12 spectatori...(aici se râde!)