Poezie
Ceară
Unde spicele cresc cat mine
1 min lectură·
Mediu
Gândirea era umbrită de
Cadavrul mov al garoafei uitate de ani.
Prosoape ca o dâră de melci
Prin casa în care
Moartea iși avea propria
Viată.
Ferestrele din ce in ce mai mici,
Ascundeau cu atâta dibăcie
Soarele nud,
Transparent si verde.
Și erau uși
Imense!
Pentru pereții mult prea mici...
Și farfurii pe rafturile putrede
Prea mici pentru a merita
Să fie sparte si umplute
Cu sângele tau.
Printre plăcile de gresie tocite de milenii
Și binecuvântate de talpa ta
A început a crește iarba cea înaltă.
Și totuși,
Era soare aici,
Unde soarele a renunțat să mai răsară
Să iși mai urce razele calde si domoale, ispititoare
Până la etajul cinci.
Si totuși, era viață aici,
Între universurile noastre inghețate
În clipe si cristale de suferința, păstrate
Cu grijă in onoarea verii ce nu ne vizita.
In onoarea lumii ce nu ne mai vizita...
001291
0