Când înfloresc teii

E ceva ce îmi aduce pace în prezența ta. Au înflorit teii în zilele în care ne-am dat voie, pentru prima dată, să lăsăm sufletul să vorbească. Poate a fost doar o coincidență. Sau poate că natura are felul ei tăcut de a ne aminti că unele lucruri nu înfloresc atunci când le poruncești, ci atunci când le vine vremea. Există întâlniri care nu ne schimbă doar inima, ci și felul în care ajungem să ne privim pe noi înșine. Sunt oameni care nu vin să ne schimbe destinul, ci să ne așeze în fața propriului suflet. Să ne pună întrebări pe care nici nu știam că le purtăm în noi. Viața nu așteaptă ca toate condițiile să fie perfecte înainte de a ne pune în fața unei emoții adevărate. Uneori, ea apare tocmai atunci când pare cel mai nepotrivit moment. Dar asta nu îi răpește adevărul. Înseamnă doar că are nevoie de înțelepciune, nu de fugă. Poate că viața nu se măsoară doar în deciziile pe care le luăm, ci și în curajul de a simți curat. De a rămâne sinceri cu noi înșine, fără să ne mințim, fără să ne ascundem și fără să uităm că libertatea celuilalt este tot o formă de iubire. Ce sunt amintirile, dacă nu locurile în care sufletul a fost cu adevărat viu? Și poate că acesta este, de fapt, rostul unor întâlniri. Nu să ne spună cine vom deveni, ci să ne amintească cine am fost înainte ca frica să ne învețe să tăcem. Iar dacă, într-o zi, totul va rămâne doar o amintire, n-am vrea oare să fie una pe care să o privim cu liniște? Nu pentru că a fost ușoară, ci pentru că a fost adevărată. În fond, ce altceva rămâne din noi, dacă nu felul în care am avut curajul să iubim? Și poate că, atunci când înfloresc teii, nu natura ne spune că a venit primăvara... Ci sufletul ne șoptește că încă știe să înflorească.