Irina Constantin

Un februarie înnoadă clipe Lumina mult prea vagă Oameni bolnavi de astenie Tușind se rup din cale. Pierdute palide ființe Adorm pe paturi de spitale. Miros de mucegai Amestecat cu fum în

Cade fulgul Se sfarmă în gol tăcerea Adio nemurire, Azi nu te mai chem. Ci îmi strig durerea. În geam îmi bate fulgul Iernatic,rece și fricos Nu-i mai privesc căderea, Al iernii veșnic

Mă uit la vântul care bate Își scutură ramurile reci. Și tu pentru întâia oară Pe lângă mine parcă treci, Timid și palid Nu te întorci să mă privești… Mă uit la ploaia care cade Își bate

Mi-i dor ca prin grădini să merg Să ascult iar înserarea Și vîntul să îmi bată lin Să ducă întristarea Cînd flori de liliac să adun Să srîng pe veșnicie Al primăverii anotimp Și al meu suflet

Sunt rană și pamânt Sunt lacrimă de sânge Sunt chin și vechi mormânt Sunt ochiul care plânge. Mă nasc din ape și plutesc, Prin vînturi,ploi și ierni de gheață Și mă prefac în praf și

Am să adorm în miez de noapte La masă stînd,scriind o carte Și raze negre o sa-mi fure, Versurile ce pe hîrtie odihnesc Î n jur n-o să mai fie noapte Atunci cînd am să ma trezesc Culori de