Suflete

Am șoptit cu frunzele, am cântat cu toți copacii (de la mic la mare), am dansat cu razele de soare ce mă invitau în iatacul lor bine ascuns în spatele crengilor. Am aflat atâtea taine, mi s-au confesat cu atât de puține vorbe, dar cu infinite priviri grăitoare, limpezi, lipsite de iscodire și răutați… Fumul de țigară se împreuna cu acele brazilor, care parcă tușeau, reproșându-mi că le stric tinerețea și inocența. Obrazul meu de copil matur încă mai poartă urmele trunchiurilor pe care i-am sărutat apoi cu o pasiune aproape nestăvilită, mai puțin înțeleasă. Aud, simt cum fiecare picătură de sânge din mine își regăsește puritatea rătăcită în ceața neprietenoasă a timpului. Tânjesc după un șevalet, după o pânză surâzândă pe care să aștern, să respir, tot ceea ce sufletul a strâns în clipele idilice împărțite, într-un cotlon magic, cu iubirea mea secretă… Dar nu există nici culoare, nici talent, ci doar dorință. Poate că e mai bine așa …