Mediu
La margine de suflet cresc flori de gheață
și-o blândă copilă plânge c-un fluier, și-i ceață.
Peste inimi stinse mântuitor plouă cu vise,
timpul picură roșu-n fiece clipă, duse
de vânt trec cimitire de iubiri apuse. Plâng fantome
de iubiți și iubite un ocean albastru de lacrimi postume.
Tristă și-amară apă stătută, nici un val nu înfioară
tristul infern fără mal unde iubirea trage să moară.
Cripta sufletului meu unde fiecare amurg lasă câteva raze
închisă inimă moartă căldură nu ai... fraze
goale sparg o liniste sacră, degrabă
lumini stinse ochii tăi nimic nu mă-ntreabă,
inima rece duiosul amurg deloc n-o-ncălzește,
nici o frunză căzând în albastru văzduh fiori nu-ți trezeste
Pustii sunt cărările toamnei mele de-acum,
fără viață și plin de nuferii putrezi ai sufletului tău
merg pe drum.
Prea misterios alb luminează luceafărul stins,
spre stele arunc cu bucăți din sufletu-mi aprins
de doruri duse- galbene frunze. Pe ape negre
pluti-va o tristă mirare
de ce ești numită femeie... întrebare făr\' de răspuns
lin gonește un suflet în veșnic apus.
002677
0