Versul meu...

Dintre toate poeziile tale asta imi place cel mai mult. Probabil ca se pot gasi multe interpretari, ceea ce consider ca e bine, deschide noi orizonturi. Eu totusi nu pot sa iti zic decat ceea ce mi-a inspirat mie… Eul liric e un poet. Si poet fiind isi petrece timpul in alta lume decat cea reala, intr-o lume a lui, la care are acces prin versurile scrise. Prefera sa creada ca aripa rupta bate a visare - in care el sa se poata cufunda - decat sa vada realitatea, faputl ca e rupta. Dar versul ii da putere sa bata a visare. Si ii place atat de mult visarea, incat isi petrece jumatate din viata in ea. Minunile de acolo se lasa insa asteptate in realitate. Ceea ce a parut o clipa, este o jumatate de viata, care in planul realitatii poetul a pierdut-o, in sesnul ca nu a facut nimic sa isi faureasca o existenta reala ce sa insemne mai mult decat o aripa rupta, si probabil se simte singur. Dar evadarea lui in lumea visarii nu cred ca ar trebui considerata o pierdere. A trait acolo ce nu ar putea trai in realitate. Puterea imaginatiei face din poet un demiurg in lumea sa. O alta viata? Poate doar o alta tentativa de a iubi. Aceasta ii va putea aduce minunea mult asteptata, ii va aduce eului liric implinirea in realitate. Eu zic: de ce sa nu mai astepte un pic? Merita, nu? Chiar daca ne mai rupem coastele, invelis protector spre suflet, sufletul supravietuieste... Cam asa suna parerea mea. E doar o parere.