Gaura Haiducească

Seară de vară. La Pescăruș cântă orchestra \'\'Milu\'\' pe care o aplaudă grădina goală. Încălzit de mireasma teilor de pe strada școlii intru să mă răcoresc cu o bere. Nimeni la mese, așa că întâmpin dificultăți să aleg un loc. Reușesc totuși. Nu trece mult timp și mă acompaniază: Pricurici, Mistrețu (fără niciun fel de colți), apoi Bâlbâitu, Căpușă și așa încet, încet se încheagă trupa de acum câteva decenii. Nimeni în oraș - doar mireasma teiului pe strada școlii. Depănăm amintiri. Ne trec prin fața ochilor escapadele de pe Ogrăzi, Goroniș, la crucea de pe Calvar dar mai ales pe Valea Boșneacului până la peștera Gaura Haiducească. O pomenim pe domnișoara Catrința (profa de mate) care întrebată de o babă: Domnișoară unde duceți copiii? A răspuns stânjenită: La Orificiul Haiducesc. Între două încruntări de halbe, propun ca a doua zi să vizităm peștera. Răspund afirmativ Bâlbâitu și Pricurici, ceilalți aveau treburi mai imprtante, musai în fiecare duminică să hrănească peștii din Dunăre, îndeletnicire pe care ei o numesc: Pescuit. seară de vară - gaura haiducească o amintire Dimineață la moara nemțească mă întâlnesc cu Bâlbâitu, Pricurici nu s-a încadrat în sfertul academic așa că înarmați cu bacanci și rucsac doldora de toate cele o luăm apostolește. În apropierea cantonului de la Suvorov, Bâlbâitu ia o creangă stufoasă de arțar lungă de vreo doi metri, și mă sfătuiește să fac la fel. Câinii pădurarului nefiind încântați de prezența noastră se hârjonesc la creanga de arțar târâtă după noi. latră un câine- pe valea boșneacului cântec din frunză Străjuită de nuci sălbatici, valea urcă domol. La confluiența cu Ogașul Găurii făcem un scurt popas la umbra jugastrului din cântecul Răduțoanei. Urcăm grăbiți priporul ogașuluisă ne întâlnim cu fagul de la izvorul sec în coja căruia ne-am încrustat numele. Prima surpriză, izvorul străjuit de o cioată ne amintește că numele nostru este demult cenușă. După câteva aruncături de piatră ajungem în poiana peșterii. ochi de pădure la umbra jugastrului o căprioară Coborâm pe sub liziera poienii. Printre fagi se deschide poarta monumentală a peșterii, înaltă cât școala primară și lată cât autostrada soarelui. un pârâu copilăros intră odată cu noi în peșteră. Pășim în sala mare cît un teren de fotbal (gazdă bună a sătenilor în vremuri de bejenie), cu buna noastră dispoziție atragem atenția cârdului de urecheați zburători țintuiți de tavan. Bucuroși de oaspeți ne cadorisesc cu prisosul din metabolismul. Pe coloana de calcar care sprijină cupola sălii căutăm numele scrijelate de copiii care am fost, dar acestea au avut soarta celor scrise cu lămpile de carbid spălate cu lapte de piatră. Sigur numele noastre persistă în sala cu intrarea îngustă, pe care nu avem acces din cauza burților. lapte de piatră- coloana nesfârșită sprijină bolta Cotrobăim prin cotloanele cavernei îngânați de șipotul apei. Ajungem la sforul luminos prin care pârâul se prăbușește în lumea nevăzutelor, așa cum vom constata la ieșire că a făcut ziua. La întoarcere, să nu bâjbâim singuri în noapte, ne însoțește o ploaie mocănească. Din când în când guruie o bufniță. noapte cu ploaie călăuză spre casă doi ochi de buhă