Ioana Nicolescu

Liniștea îți apasă pleoapele și genele grele te dor. Speri ca vântul să bată mai tare, să pierzi din deșertul ce se ascunde în tine, din sinistrul ce doare. Tu cauți ieșiri în vise ce

Mă plimb de dor prin întunericul frânturii de noapte ramasă de ieri, când ziua a uitat să-și deschidă genele dese. Dor, de-un gust amar de sâmburi de caise și miros de fum îmbibat în părul

Te mai rog să-mi strivești zâmbetul de pe buze, să iei cu tine ultimul miez din el. Vezi doar să nu-l pierzi printre frunzele căzute peste tot pe cărări, destrămând așteptări. Toamnă tacută cu

Sunet de ploi cazând peste ape Sunet de nea cazând peste pietre, Durere ce cade ușor peste pleoape Iubire ce curge încet printre gene. Urme de păsări pe crengi desfrunzite Urme de flori,

E tăcere iar ochii mei tac chiar dacă alteori vorbeau privind. Incearcă! - uită-te-n priviri și o să-mi vezi ochii iubind. Nu pot scrie, liniștea îmi apasă auzul. Nu mai există voci, nici

Am deșirat umbre de mai peste câmpuri. Un copac descoperă sub lună umbra mea despre tine. Mă plimb, tot uit și las în spate gânduri. În parc au înflorit magnolii sângerând violet. Sunt mulți

Se lasă zorile Ca o greutate peste geamuri, Iar pleoapele grele de nesomnul târziu Îți apasă irisul albastru. Simți încet somnul, dar e albit de zori și plin de vise despletite. Încerci să