Jose Saramago & Vârtejul narativ

Am citit romanul "Eseu despre orbire" al lui Jose Saramago cu mare însuflețire, scrisul tensionat m-a prins repede-n vârtej cu frazele lui lungi în care se amestecă toate perspectivele narative și "limitatoarele" linii de dialog nu mai există! Ritmul este alert ca viața. E o cutezanță atât de riscantă să mai scrii azi parabole, când nu mai există constrângeri, doar libertate de exprimare de-o parte, a scriitoruluiu, și de alegere, de ceastălaltă parte, a cititorului, care nu mai are timp să desfacă simboluri, să mai accepte teatralitatea și să caute adevărul în spatele fiecărei măști. Cartea avea din loc în loc pagini albe ca ecranele din spatele pleoapelor de după care personajele nu mai pot atinge lumea cu privirea, bănuiesc că e un defect al acestui exemplar, nu un chițibuș tehnic, aș fi vrut eu! Trebuie să recunosc că aceste pauze chiar am început să le doresc de la o vreme, chiar aveam tendința să mai sar, ceea ce nu mi se-ntâmplă de obicei... În fine, din punct de vedere tehnic, n-am ce să-i reproșez autorului postmodern, din punct de vedere ideatic, da. Jose Saramago este un postmodern întru totul, combină tehnici și procedee deja existente fără să se străduiască să aducă măcar o schemă, o formulă a acelorași ingrediente, dar măcar originală așa, nouă, și ideile sunt tot de împrumut! De aici sentimentul de “second hand”. Ca simplu cititor, nu mă poate forța nimeni (decât eu!) să merg până la capăt, dacă o carte nu mă convinge! Rareori sunt cugetări care te mai pot opri, deși ai impresia că deja le știai: "Din aluatul ăsta suntem făcuți toți, jumătate indiferență, jumătate răutate". Sau: "Evident, aici nimeni nu se mai poate salva, orbire e și asta, să trăiești într-o lume unde s-a terminat speranța". Sau „Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, (...) Orbi care văzând nu văd”. Sau ceva legat de sufletul universal, ce afirmă singurul personaj care n-a orbit : ”În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.” Dacă e parabolă, aș fi vrut să găsesc adâncime, o percepție filozofică originală, sau cât de cât! De la Celine n-am mai dat peste atâta scârnăvie, înțeleg "demonstrația", lumea poate să fie așa mizerabilă, se poate degrada foarte tare, ok, dar atât? Doar o demonstrație scatologică a condiției umane pe cea mai de jos treaptă a degradării? Nu știam asta? Oamenii toți orbesc nuseștiedece, în afara soției medicului din al cărui cabinet a început flagelul,și, după ce trec printr-un iad de kkt la propriu, își recapătă vederea tot nuseștiedece!!! Orbii nu „văd” negru ci alb, un alb lăptos, oamenii sunt o prelungire a obiectelor și nu invers: „Pe jos, pe lângă câțiva pantofi care și-au pierdut picioarele...” Cred că aveam alte așteptări (începând cu titlul care promitea idee!!! continuând cu povestea care se desfășura așa nervos .. Secvența cu biserica, în care imaginile și statuile au ochii legați, mi se pare jenant de naivă...pentru cititorul inteligent... Totuși am luat cu mine, am decupat un poem al orbirii: ”Apoi se răsuci în direcția în care știa că se află oglinda, de astă dată nu întrebă. Ce-o mai fi și asta, nu spuse. Sînt o mie de motive pentru ca creierul omenesc să se închidă, își întinse mâinile doar până atinse sticla, știa că imaginea lui era acolo privindu-l, imaginea îl vedea pe el, el nu-și vedea imaginea”.... Am încercat și romanul "Eseu despre luciditate"...Prea lălăit, în stilul scrisului plicticos care reproduce realitatea minuțios rău de tot, până la plictiseală (nu nu e timpul cela din "Ulysses" (J. Joyce) al prezentului nesfârșit, nici urmă de parfum impresionist) . Aici perspectiva e suficient de omniscientă, se mută dintr-un cap în altul, analizează minuțios. Lectură potrivită pentru cititorul leneș... I se dă totul pe tavă, nu e decât un spectator țintuit în scaun, dacă se poate legat și cu căluș în gură ... Sau lectură pentru filozof, piatră de încercare ... Într-o treime din roman sunt descrise faptele, reacțiile într-un oraș, în urma alegerilor, votării în alb (atenție, tot alb!!!) în majoritate, într-un stil cenușiu, documentarist! Jose Saramago nu creează personaje, individualități, acestea n-au identitate, sunt nivelate ca-n totalitarism, ca niște păpuși pe sfoară fară chip, sunt niște vehicule de cărat idei (idei cunoscute, contemporane, ale unei conștiințe colective) servesc doar scopului eseistului în ambele romane -eseu. Altfel le-aș fi citit prin anii 80, când adevărul trebuia învelit în parabole (deși ambele romane la care mă refer au fost scrise după 90, ok!) În fine, scriitori dragi, parabolele sunt pentru vremurile totalitare, nu vă chinuiți lectorul... ! La Saramago albul poate fi negru, este culoarea manipulării. Avertismentul e clar, când albul a fost convertit, când albul e alb și negrul tot alb, doar conștiința te mai poate salva, alegerea libertății de exprimare, nesupunerea inteligentă în locul supunerii oarbe. Altfel, nu contează dacă hăul e negru sau alb! Acest articol poate fi citit și în Revista Nouă