Ioana Dinu

Mă întreb singură ce muzică vreau Să ascult acum, pe ultimul sfert De oră al mântuirii. Nu îmi place să mă rog Să fiu iertată, nu îmi place să îmi plec ochii În fața nici unei priviri, Nu

Sunt un unghi, sunt o rugă Ce folos? Sunt o iarbă, sunt o creangă Fără floare. Sunt o frunte neiubită, ne-ngrijită Un taifun. Sunt un stil de-a scrie, păpădie, Miez de nucă. Uleios,

Am întâlnit-o întâmplător, i-am rupt brațele Încolăcindu-le în jurul meu, I-am mușcat buzele, sângele e mai închis la culoare Decât rujul, și are un gust Mai crud. I-am despletit părul, mi-am

Această bară este necesară pentru a diferenția Zerourile numite și cunoscute De cele care există numai în imaginația senzuală A unora… Dintre poeți. Este un zero îngroșat, un zero

Mi se rupe de univers, Habar n-am ce sunt găurile negre Sau pulsarii de carne Și sânge, Sunt cea mai slabă femeie, cea mai înaltă Gânditoare, mă proptesc În piloni zvelți și îmi rotesc Cele

Nu contează că stă cu Spatele la mine. Este mândră și Disprețuitoare, porcoasă și dulce ca o Școlăriță. Nu există oprobiu pe care să nu i-l arunc Când mă aprind, Când o lovesc cu toate

Suntem toate niște viespi, iar Mierea noastră este plină de otrava Florilor din spini. Ne dezbrăcăm, ne lăsăm în labe, Ne pregătim intrările cu grijă, Netede și înveșmântate de sus până jos

Poartă două ceasuri, la amândouă încheieturile câte unul Subțire, cu ambele curele din piele de șarpe, Strânse cu două numere mai mult decât ar fi necesar. Așa, buricele degetelor îi sunt

Un soare crud S-a trezit în dimineața asta Să mă mângâie cu flăcări Pe pielea încă albă. L-aș mângâia și eu, de la distanță, Dar mă dor ochii. Avantaj el. Nu contează: și eu pot să am

Două picioare ireale, într-un unghi parfumat, ca două tije de floare, împărțindu-și corola. Sunt depărtate și netede, au degetele moi, cu unghii făcute, sidefii. Sunt bronzate și respiră un