cei cinci cu mine și fără al doilea eu

Cinci oameni cară un stâlp de lemn,

Și se aud țipete disperate, se aude cum plâng.

Cinci vieți separate duc pe umeri un sfârșit de drum,

Cerul imploră clemență, iar soarele scoate fum.

Cinci ființe-mpovărate merg agale risipind cenușă,

În ochii lor se citește spaima de moarte ce-nchide-n urma lor ultima ușă.

Cinci umbre fac lumină-ntre cruci reci și crăpate,

Atunci pământul își deschide gura ca un boboc ce se desface, absorbind amintiri deja uitate.

Cinci, Doamne, cinci capete privesc spre Iad,

Cutremurându-se, ca un ghețar se afundă-n veșnicie, și florile cad...

Iar pietrele și țărâna sfărâmă petalele negre.

Unul din cinci suflete e-al meu... unul dintre cinci himere...

Cinci martori muți cu ochii vorbind veghează ceasul oprit și inima rece a celui ce, poate doarme, poate zace…

Lângă lemnul din care moartea a-ncolțit și tace.

Toți cinci ne-ntoarcem acasă pe un drum de mii de ani,

Parcă osteniți, cuprinși de meditații profunde, parcă inumani...