ioan peia

Am fost aici. Spun ce m-a șocat neplăcut, după o frumoasă înșiruire de imagini. Păcat de :
\"ochii
afluenți ai sângelui divin\"
care este o găselniță genială, urmează:
\"ce curge prin dinții tăi de ispită\"
care fisurează ansamblul!
Apoi, finalul - ușor facil, prin forțarea unei note vag satirice, chestia cu \"câinele lui Pavlov\", fapt pe care l-am priceput, dar care se detașează negativ față de restul poemei. Dar, e opțiunea ta. Eu ,cititorul, reacționez după capacitatea mea de percepție. Ca să nu mai pomenesc de viziune...

Mai întâi doresc să-mi exprim marea admirație pentru fluența discursului tău și profunzimea ideilor expuse. Lectura textelor tale sunt, pentru mine, o sărbătoare. Acestea fiind spuse, sper ca din capul locului poziția mea să fie clar delimitată.
Acum rog a-mi permite să-mi exprim câteva nedumeriri și îndoieli, vizavi de cele expuse mai sus, fără a avea nici cea mai vagă intenție polemică.
*** Vorbești de conștiință ca \"generozitate virtuală\" și de faptul că, în \"reverie, în contemplație\", conștiința de sine se pierde. Trecând peste stranietatea sintagmei \"generozitate virtuală\", nedumerirea de care vorbeam mai sus, vine din următoarea încheiere logică: conștiință, înseamnă cu-știință... Ori a te pierde în reverie, presupune a-ți pierde starea de percepție spontană, a-ți anula nu numai simțurile ca atare, dar și veghea lor sintetică. Înseamnă a nu mai fi aici ca entitate bio-spirituală strict delimitată, înseamnă a te dizolva în neant. A fi acolo... Acolo, unde? Personal nu am mare simpatie pentru filozofia brahmanică, dar mi se pare mie că ar semăna un pic cu acea contopire a atmanului în brahman. Acesta-i primul lucru care mi-a venit în minte. Dar, chiar dacă nu-i așa, e ca și cum ai spune: mă simt extraordinar, EU-CONȘTIENTUL - altfel cine ar rosti starea de grație? - pentru că nu mai știu că sunt, pentru că mă contopesc cu \"conștiința pură, liberă, impersonală\"... Ceea ce mi se pare absurd ca formulare logică. Cu alte cuvinte: eu care știu că nu știu că nu sunt, mă aflu într-o stare de absolută exaltare!! Antinomia pare evidentă. \"Conștiința fericită a ființei\", mai spuneți, și nu mă pot abține să nu observ: ce stare de fericire este aceea, ne-conștientizată? Și despre care ființă e vorba? Cea de aici, meschină,- cum mai ziceți - personală, supusă tiraniei egolatre a eu-lui sau cea care... care? Există un sine al conștiinței, absolut indiferent de purtătorul ei?! OK! Atunci cine mai este acest purtător? Voluntarul abject, înzestrat cu un regretabil liber arbitru pe care, hm! și l-a sădit singur în pântece, supunându-se cu o docilitate condamnabilă tiraniei instinctului de conservare? Dacă-i așa, atunci întreb: omul a devenit așa, pentru că i s-a năzărit lui, într-un revoluționar act demiurgic, să-și inventeze instincte, cărora să le devină sclav? Sunt ele inseminate de către forțe ale întunericului, care au sabotat tehnologia aplicată a Marelui Creator? Dacă-i așa, atunci să fiu iertat, dar Mai-Marele s-a dovedit jalnic de neputincios în lupta cu deșeurile propriei sale creații. Concluzia? Ne-am născut strâmbi, pentru că așa a fost și Tatăl-Nostru! A avut un ADN vicios! Și nu putem,- prin actul nostru de naștere - să ne abandonăm conștiința, nici măcar în somn, darmite în reverie. Și nu putem fi fericiți uitând. Fericiți sunt numai dobitocii, pentru că, nu-i așa! habar nu au ce se întâmplă cu ei! A nu ști, da, e un fel de stare de prostrație, căzută în putina cu melancolie a lipsei de identitate. Cine e conștient cu adevărat, nu se poate abandona îndobitocirii contemplative. Cine știe, suferă! Tot timpul. Ori, în atare situație, nu poți deveni imperturbabil, și, prin consecință, generos, apolinian, nu poți atinge \"extazul ființei\" (care? întreb din nou...), fără să începi a semăna cu un pensionar reciclat al azilelor de handicapați. Cine nu știe, nu există! Cine știe, nu poate fi fericit. Adică nu poate avea starea de exaltare bovină, în care simțurile schelălăie frumos în patru labe, la ușa seniorală a Eu-lui, care, momentan, le-a trimis la plimbare! Reveria nu-i altceva decât o invenție terminologică a psihanaliștilor, care cred că \"ființa\" se reduce la o singură reacție biunivocă: pacient - consultant. Aceasta ca aspect pur teoretic. Ca aspect laic, ca să zic așa, reveria este o invenție de rit elitist pentru aristocrații pârâți ai statului degeaba!
Mă opresc aci, ca să nu cad în ibricul cu reverie!
Cu stimă și fără dorința de a vă contrazice, ci numai aceea de a pune problema,
Ioan

Nu am stat bine niciodată la capitolul \"catalog\"...pardon!

\"Dupã cum vãd eu, Ioane,
Tragi cu coasa prin cucoane.
Insã ești (mani)pulat
Si ca Zoe de bãrbat!\" (Anda Andrieș)

Vezi că Zoi...
...E cam arzoi,
Cosaș harnic și vioi -
Spun acum
Ca să te-ndrum
Și nu-i mani ...mani ...cum?

să înșeli poezia cu vorbe goale
aceasta-i o perfectă deghizare
a nimicului îmbrăcat
în haine de gală

să înșeli poezia într-o lume
în care majordomii lirici joacă leapșa pe ouate
cu sentimentul demiurgic că nasc
fructul negru al obscurității pedante

ar fi bine să n-avem pix, taste, paste
făinoase – pretind calamburiștii
în loc să tragem tușe savante
pe retină crăpată a
zidului din bucătărie
astfel încât unii să ne creadă
sătui-sătui
de vorbe șui

ar fi bine, ah, ce bine!
să nu avem curechi
să nu avem friptură
să nu avem nici gură
mai mult chiar:
să nu avem nu avem
ca să putem urla în mi-bemol
câteva majore de Bietu-Vână...
...vână-tor înnăscut în câmpia luxuriantă a liricii de cartier
defrișat

unde
oricum am fi catalagoți drept
niște abili și simpatici
trișori

După părerea mea, strofa a doua ar mai trebui scuturată un pic. Prea mult zig-zag metafizic. Obosește. În rest, bine. Împreunări originale de noțiuni și atmosferă foarte interesantă. Te îndrepți spre un mod personal de a oficia în acest tempu nemărginit, care e Poezia.

Fac mai întâi precizarea că nu doresc să polemizez cu nimeni. Și nici să sar în apărarea cuiva. De la o anumită limită de percepție încolo, în care lectura și experiența lirică au un oarecare iz de credibilitate, gustul personal este un reper suficient de pertinent pentru a se legitima sub oricare text supus discuției. Este și cazul poemei de mai sus. Nu am contabilizat părerile favorabile. Ar fi fost superfluu. Mă leg de părerea din capul comentariilor, care cataloghează abrupt, fără urmă de dubiu, textul ca fiind, citez : „ plin(ă) de stângăcii, previzibil de la... până la...”, încărcat de un „ sentimentalism de filme de mâna a doua”! Ei bine, privit dintr-un anume punct de vedere, anume acela în care comentatorul își expune propriile-i considerațiile, s-ar putea ca lucrurile să stea astfel. Ce ne facem însă că, dacă ar fi să rămânem consecvenți acestui mod de a judeca lucrurile, eu, consumatorul (eventual) și comentatorul textelor lui Mihai Vogoride, găsesc că acestea sunt niște simple cugetări reci, lipsite de cel mai elementar fior poetic, teribiliste în sens cheghevarist, - dar după ce a fost supus execuției și contempla eternul, sub auspicii pacifist edenice !- un fel de maturitate mimată la vârstă crudă... Ca să nu mai vorbim de abracadabranta expresie : „intersecția timpului cu durata”!(Proiect de regret) E ca și cum ai vorbi de conjuncția dintre spațiu și ulița popii! Ar fi absurd să insist, pentru că nu e locul potrivit. Am dorit să fac doar o scurtă considerație cu iz de generalitate. Pentru a-mi tușa afirmațiile, îl voi aștepta pe Mihai Vogoride la următoarele texte postate, spre a-i demonstra că orice scriere care merită cât de cât a fi luată în seamă, poate fi ridiculizată cu argumente frugale, gen cele înșirate mai sus de către „ ultra-vigilentul său spirit critic”. Despre textul de mai sus, nici o vorbă. Ar însemna să apăr ceea ce se poate apăra singur prin argumentul suprem al oricărei prestații lirice: sinceritate... Manufacturierii calculați, debitatori de versuri îndelung cioplite, dar reci ca piatra drumului pustiu, n-au decât să-ți cizeleze opera până la dispariție. „Intersecția” aia dintre „durată” și „timp” macină totul. Va rămâne doar sângele cald al vibrației omenești pure!

Nu știu care-ar fi pricina
Pentru care un chinez
Ar numi de de taină cina?!
Fiincă-i toată doar orez?...

\"La cum ne critici tu cu \"drag\"
Ia uite ce concluzii trag:
Mi-e clar, la cum dai din gurita
Ca tii cu sarpele, domnita!\" (Atropa bella Belladona)

Poate Elia o ține
Cu cel șarpe - văd discursu\'-
Dar te-ntreb, acum, pe tine :
Nu cumva cam ții cu ursu\'?!

Domnu\' Diviza, sunteti epocal! La chestia aia cu:

\"O pereche cam fudula,
Parca-i vad prin rai mergand:
El cu musca pe caciula,
Ea mereu cu scula-n gand.\"

... am râs de mi s-au strâmbat fălcile! Dom\'le, aveti umor, nu glumă! Si stiți, al naibii, să-l valorificați!! Felicitări!

\"Ioane, stai cât mai aproape
Și urlă-mi, cât te ține rânza,
De ciudă, șarpele să crape
Că-mi cânți « Adio, pică frunza »!\" (Atropa bella Belladona)

Aproape... fie, pe cât vrei,
Vom adăsta sub flori de tei,
Și frunza-ți să se zbată-n vânt,
Și eu, pierit, la ea să cânt!...

\"Dupa cum va e doctrina
Mintea vi-i in pantaloni
Iara rima cu pricina
Va transforma in bufoni!\" (Atropa bella Belladona)

Faima ta nu se dezminte,
Ai rostit o vorbă dreaptă:
Nu mai ai nici pic de... \"minte\"
De-aia ești așa-nțeleaptă!

\"Explicatia, da, iat-o:
Vad ca esti aerian!
Uiti ca frunza mi-ai mancat-o
Fiind vegetarian?!\"

O nelămurire am:
Frunza aia deocheată
Rumegată de Adam
Nu era pentru salată!

\"Surioara Daniela,
Ma confunzi cu care tip?
Nu cunosti tu clientela...
Eu n-am buzunar la...slip!\" (Ion DIVIZA)

Slipul n-are portofel?
E firesc, căci ce să-i fur,
Dacă zornăie în el
Mărunțișul : zur! zur! zur!

\"Vă legați toți de madone
Plini de voi și aroganți,
Om fi noi cum ziceți, clone
Însă voi sunteți mutanți!\" (Atropa bella Belladona)

Nu cumva, în graba mare,
La capitolul \"mutanți\"
Ai ratat - gravă eroare! -
F-ul de la rima : fanți?

C-o privire tristă, lungă,
Se contemplă goală,-n cadă,
\"Bate vântul frunza-n dungă
Și-n curând o să și cadă\"!!

Nu-nțeleg care fu miza
De te-a provocat eleva?
Oare tot Adam Diviza
O fi și Atropa Eva?

\"Ma iertati ca ntervin,
In religie sint tare,
Despre coasta-i scris putin...
Eva-i...o poveste mare!\" (Valeriu Cercel)

Spui că doamna Evă este
Ca un story spus la țanc?
O fi, nu zic nu, poveste,
Dar adeseori e-un banc!

EVA: Incertitudine

Doamne, m-ai făcut din coastă
De Adam, Evă-nevastă,
Întrebarea-i obsedantă:
Din ce loc ieșii…amantă?

Nu, întrebarea nu-i o glumă
Și Domnul poate-a modelat
Amanta dintr-un fel de gumă
De mestecat!

\"Ah, vorbesti asa frumos
In catrenul ce-ai brodat!
Eu o-ntind, dar ce folos
Daca esti dezacordat!\" (Atropa Belladona)

Dezacord?! Al meu arcuș
E-un maestru, pariez!
Și, de vrei, îți dau acuș
Un armonic \"la diez\"!