Târziu

Poate era o dimineață liniștită de toamnă când copacii solitari, cu frunze mari și galbene, ne-au străjuit pentru ultima oară trecerea...o dimineață tristă pe care noptea s-a străduit s-o întârzie. Poate a fost înainte o noapte pe care am fi dorit s-o ascundem în clepsidra care lăsa nemiloasă clipele sa moară. Din cuvinte nerostite s-a născut o tristețe pe care poate numai luna, cu lumina ei alba, s-a prefăcut că o înțelege. Era ca și cum un paianjen urias și-a întins dintr-o dată plasa luându-ne ca pradă visurile. Un târziu ucigator ne-a cuprins atunci cu tentaculile lui otrăvitoare. Un târziu de tot ne urmarește acum reflectând-se ca un demon în oglinda întunecată a imposibilului. Dacă noi nu mai existăm...ce mai rămâne... în zori începe totuși o nouă zi, fără noi...în singurătate.