Ioan Jorz

Carmen Manuela, foarte frumoasă această absență din trup, această plecare din sine, ca o necesară pauză de respirat, în preajma iubirii. O călătorie în spații abstracte, mai obositoare decât însăși iubirea. Frumos poemul. Cu prietenie,

Nu-ți reproșez folosirea cuvântului \"enter\" ci faptul că nu l-ai pus între ghilimele.
Cu Ioan Petraș Arbore, un mare poet, am rămas în relații de amiciție, deși a fost nevoit să se mute la Timișoara. Am scris despre cărțile sale, în \"Interferențe\" și \"Orient latin\", iar volumul \"Cartea bucuriilor epifanice\", la rugămintea sa, l-am prezentat publicului din Caransebeș, cu prilejul lansării. Ironia cu \"două volume în 48 de ani\" este gratuită. Decât douăzeci de calitate îndoielnică....

Un pas mic pentru Ion Ruse, un pas mare pentru epigramă...

Impetuos, c-așa ți-e felul,
Ioane nu-ți mai lua avânt
Păstrează-ți, (sfatul meu), nivelul...
Chiar de-i aproape de pământ!

Textul s-ar dori o plângere/deplângere nostalgică după un \"paradis pierdut\", cel al scrisului pe hârtie, al cărților, bibliotecilor, al contactului direct între oameni. Este prea naiv pentru a transmite ceva și prea plin de greșeli. Nu înțeleg insistența dvs. Iată și câteva argumente:

Ninge cu corp 12 de litere(Ninge cu corp de literă 12)
Pe ecranul monitorului de sticlă, (Pe ecranul de sticlă al monitorului,)
În sertar hârtia
Poartă ochelari de bunică.

Scrisul de mână nu-i mai rentabil,(Scrisul de mână nu mai este rentabil,)
S-a închis și mina de creion,
Ascuțitoarea-i șomeră
Și nu mai răspunde la telefon.(De parcă ascuțitoarea ar fi răspuns cândva la telefon!)

Cărările s-au umplut de bălării
Spre rafturile de biblioteci,
A scăzut temperatura cititorilor, (Doamne, ferește!)
Pixelile fac poemele reci. (Pixelii...)

Se recită fără intonație
Doar cu un simplu clic,
Iubitelor din margine de cablu (Iubitelor la capăt de cablu- și-așa este forțat)
Nu li se mai transmite nimic.

Jurămintele se scriu cu aldine,
Impersonal se sărută pe gură,
Se plimbă cu mausul de mână,
Îndrăgostiți enter pe tastatură. (\"enter\"- e din lb.engleză)

Purtat de valul \"călâiului călcâi\", am uitat să remarc forța \"feminină\" a poemului, ce izvodește, nu atât din monologul domestic, de tip \"eu vorbesc, tu taci\", cât din ubicuitatea femeii-gospodină-poet, aplecată și concetrată asupra \"trebilor\", aparent casnice, ce repetă un ritual secvențial, aproape mistic, de a sparge nuci, duminica, pentru a reveni/ a se repoziționa într-o temporalitate ciclică, generatoare de imagini și emoții, necesare. Cred că de-aici îmi pot susține afirmația că am citit un poem realizat.

Ela, așa e. Am citit eu greșit. Mi se mai întâmplă. O fi din cauză că noi, bănățenii, spunem \"călcâni\", mai aproapiat de latinescul \"calcaneum\". Insist, însă, pentru sâmburi. Miejii este prea livresc, or poemul tău nu este unul livresc, dimpotrivă. Ar mai fi și o erată. Am scris \"feluluritelor\", în loc de feluritelor!

Ar fi ceva diacritice și virgule de adăugat. Recitește textul. Poate și forțările de felul \"rutina unui nasture\" ar trebui eliminate. Nu știu dacă astfel textul ar ieși din \"Atelier\", dar merită încercat. Până-n final sunt doar niște dorințe ale tale, adresate iubitului.

Începând cu titlul, (care este bombastic- v.\"infinite dorințe\"), și până la final, construcția textului se sprijină pe o aberație, aceea că sentimentele s-ar găsi în viscere, simpla sau poetica sfâșiere a trupului permițând accesul la ele. De aici, încolo, se poate scrie orice. Se pot exprima dorințe, se pot face proiecții cu caracter intențional, se poate întinde imaginarul până la absurd, și dincolo de el. Acest mod de a scrie este facil și contraproductiv. Poate și de aceea textul a ajuns la \"Atelier\".

Sorin, știind că Ion Ruse nu se supără, mi-am permis să-i subliniez poanta, sugerându-i și această variantă a epigramei lui:

Când era tânăr, verde, moșul,
Cânta pe gard ca și cocoșul
Și azi pe gard mai cântă el,
Cocoșul, doar, e... oastropel!

Cu cele mai bune gânduri pentru amândoi,

Textul este mediocru spre \"bunicel\". Are două, trei idei care nu sunt chiar de aruncat: \"țin ochii deschiși/ mai mult și pentru scopul sigur pe care-l au\" și \"apa are o anumită temperatură/ și îți răcorește picioarele atît cît meriți\". Întreaga construcție a textului, însă, pornește de la o premisă/un gând \"ghiduș\" ce stă sub un condițional schizofrenic: Ce-ar fi dacă o privire încordată ar muta oceanul în curtea casei? O \"privire încordată\" nu poate muta nimic, nici măcar un coș de gunoi. Prea multă energie consumată în preajma unui text pe care-l uiți la cinci minute de la lectură!

Laurențiu Ghiță, Vasile ăla este cult la cap pentru că e erudit și, ca orice erudit, (vezi exemple), nu știe nimic. Mă bucură trecerea ta prin \"Erudiția lui Vasile\" și catrenul dedicat ei. Cu prietenie și prețuire,

Vad pe tabla cum se plimba
Cand nebunii, cand muscalu\',
Dar regina nu se schimba
Si prefera, normal, calu\'!
(Mătrăguna)

Am citit cu interes...
Vise de Marie Therese!
(NapoleIOAN)

Între voi, gâlceava-i vie,
Rezolvați-o cu-o tărie,
Ca la șah, faceți remiza,
Cum ar zice pat, Diviza.
(Calimero)

Am dedus de-aici, îndată,
Că Atropa, oameni buni,
E o damă, atacată...
Nu de turnuri, de nebuni!

Ioan Jorz

Diviza și Orășanu \"duelează\" cu Atropa

Parcă-i un \"menage a trois\",
Vinul curge ca și apa
Și-i firesc să-ntreb așa:
Pot să vin și eu, cu iapa?

P.S. Accentele să le pună autoarea, că ale mele au căzut pe jos și nu le mai găsesc!

Știe popa ce să facă,
C-a-nvățat să se ferească:
E mai bună-o Busuiaoacă...
Decât Grasă sau Băbească!

Ioane, ascultă-mă bine:
Ca nume îmi ești, ca să zic, înrudit,
Dacă și-nveți două strofe din mine
E sigur c-ajungi \"erudit\"!

Îmi cer scuze că răspund cu o așa de mare întârziere! N-am observat, la o așa distanță de timp de la postare, comentariul tău, mai bine spus catrenul tău, (în amfibrah- cum ar remarca colegul nostru Cornel). Ar fi fost neelegant din partea mea să nu răspund, mai ales că mi-a produs o mare plăcere. Aș fi răspuns și dacă m-ar fi înjurat cineva. Îți mulțumesc pentru madrigal și te asigur de toată stima și prețuirea mea,

P.S. Lina-Lină, cea mai miștoacă fomeie, e bădărancă și nu răspunde, nici cu, nici fără întârziere...

Corina Gina, revin la poezia ta, pentru că abstras de text, \"mea culpa\", nu am fost atent la titlu, una dintre cheile de descifrare a mesajului poetic. Așa este, non-identitatea, diluarea, o simți doar în metropole. La final mai erau două versuri de remarcat: \"căutăm speriați prin pașapoarte/data cînd expirăm\". Este un mod de acceptare a finalităților, de tot felul, a implacabilului, cu ironie și calm. Warning! Posesorul acestui pașaport expiră, pașaportul rămâne valabil! Ai scris un text de excepție. Cu amiciție,

P.S. Avem un prieten comun. Constanța Apostol, o epigramistă de mare valoare și o femeie demnă de toată stima.

Corina Gina, mi-a plăcut în întregime poemul. Are prospețime. Protestul tău \"anti-social\", față de o societate \"consumistă\", este și ironic și a lehamite, dar are o forță ce rezidă din contopirea ta, atât de neforțată/naturală, cu metropola, din înțelegerea și acceptarea ei. Am remarcat, în mod deosebit, versurile:
\"Dumnezeu s-a tîmpit de tot
s-a ras în cap
poartă un tricou cu “I’ll be back”
și nu-l mai găsește nimeni acasă

ni se împleticesc printre picioare
copiii – facturi de lungă durată
cu coduri genetice complicate\"

Cu amiciție și urări de bine,

Toderașcule, construcția epigramei este impecabilă. Doar că ai reușit să concentrezi în atât de puține silabe o mult prea cunoscută anecdotă. Cu prietenie și prețuire,

P.S. Să nu uiți de concursul de la Caransebeș!