Pierderea identității de către Pygmalion

„Pygmalion se minunează și inima sa se aprinde pentru acest simulacru de corp. Adesea, el atinge cu mâinile opera sa pentru a-și da seama dacă este carne sau fildeș, dar nu își poate mărturisi că este fildeș.” (Ovidiu, „Metamorfoze”, X)

dacă ținem cont de motivația artistului (dezgustul pe care îl simte față de femeia naturală), putem înțelege că întoarcerea către sine reprezintă, strict în condițiile actului estetic, un ideal (femeia ideală); abia pulsiunea carnală orbește „rațiunea pură” și determină dorința izvorâtă dintr-o astfel de pulsiune să ceară – cui? – zeilor: - însuflețiți, zeilor, obiectul meu; însuflețirea de acest tip (reală sau nu, deci simplă fantasmă, comportament deviant) implică un transfer de valori morale (și nu numai), în cadrul cărora – ironia zeilor – niciodată cineva/ceva nu se înalță, dar întotdeauna cineva/ceva (se) coboară (pentru exemplificare, vezi „Luceafărul” lui Eminescu sau „Demonul” lui Lermontov); în concluzie, un astfel de artist, amăgindu-se că dă naștere sine-lui, în realitate, dă naștere non-sine-lui (deși nici un grec rezonabil nu ar accepta un astfel de concept).

prin urmare, identificarea cu materia creației (\"El în piatră se risipi
pentru a se putea naște.\") este sau o imposibilitate sau o iluzie.


o lectură incitantă.

Vasile Munteanu, nici nu știi cât mă bucură comentariul tău. Este pertinent și argumentat. Am observat, urmărindu-ți intervențiile pe alte texte, că deși ești \"acid\" și ironic, uneori, ai acea obiectivitate a \"omului de litere\", pe care nu ți-o pierzi, nici chiar în polemicile necordiale. Contează, pentru mine, părerea ta. Cu sinceritate,