dacă ar putea fi decembrie
acest duh de lumină,
această undă sclipitoare de cer
din ochii noștri,
dacă zăpada sufletelor noastre
s-ar ninge iar
am redevenii mirii
nunții dintâi,
leru-i ler, leru-i ler
stelele au picat din ceruri
palide, stoarse de viață
în oglinda însetată
de lumină –
a gerului de dimineață
leru-i ler
leru-i ler, leru-i ler
în deșertul
stă palid înaintea oglinzii,
descoperit
înaintea ochilor proprii precum
înaintea lui Dumnezeu,
nu! nu!
nu sunt eu!
îi răspunde în gânduri
îngerul alb speriat,
tâmplele-i ard
și prin noaptea
îți mulțumesc Doamne
că mi-ai dat minte
să nu te pot înțelege,
ochi, să nu te pot vedea,
urechi, să nu te pot auzi,
miros, să nu te pot mirosi,
mâini, să nu te pot pipăi,
îți mulțumesc
se-ncovoia tot mai adânc, adânc
pe lama otrăvită a pleoapei mele,
se cobora adânc, adânc
să soarbă
din rădăcinile ființei păcatul
în venele sale însetate
de plăcerea durerii
și revărsându-se
dimineața, de fiecare dată,
parcă vin de la altă înmormântare
și respirarea mea are ceva, așa,
ca un miros de hoit,
apoi…
… renasc în asfințit,
din ploaia de seară,
ca o ciupercă …
…
Nu vreau să știu de ce tu
Ești atât de dispusă să mori
Ucisă de moartea ce-mi revine,
Eu care te-am
De sânge, adus aici
Cu fiecare strop
Celulă cu celulă
Pas cu pas?
Nu vreau să știu de ce
Pe malu celălalt
după ce ai trecut /
în stânga Gârla,
cât te țin în lumină ochii
se-ntinde Lunca Raiului,
de cum sui malu,
imediat ce-ți înalți
de sub vad capu
zărești o
