Ilie Grigore

ca și când aș muri în fiecare noapte în somn și m-aș trezi diminețile viu învățând de la capăt tot ceea ce trebuie făcut pentru ca timpul să treacă și să sfârșească această nouă zi.

la fiecare răscruce de drum au așezat câte o cruce apoi au plecat liniștiți fiecare pe la casele lor nepăsători de ceea ce alții vor crede despre acel semn ce indică nehotărât calea, lăsând

lumina se prelinge zoioasă în zori prin fereastră; se-ncheagă- -n urdori unsuroase sub pleoapă și tu încă mai dormi istovitor sau moartă.

de aici îngere nu avem unde pleca – nu avem încotro, vom petrece noaptea aceasta împreună, singuri, nedespărțiți chiar și în vise – n-avem încotro, îngere, ne-a sosit clipa așteptării

Mai rămâi să-ți mai vorbesc de bine tot ce-i puturos și necurat în tine, Să-ți slăvesc lumina din urdori, Mai rămâi cu noi de sărbători Mai adu-ți aminte când erai de mult o

am amuțit în timp cu ochii căscați la fiecare clipă, poate că am adormit, poate că sunt treaz, sau poate că am trecut în moarte cu sânge cu tot?

chip îngeresc am cioplit nopțile albe în marmura cuantei sufletului meu pe unde-mi umbli îngere păzitor când eu îmi borăsc sufletul îmbibat cu alcool, când dracii fiecărui atom din univers

să nu ne mai gândim la nimic prietene, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat; nu ne-am cunoscut niciodată, nu știu cine sunt, nu știu cine ești, vorba ta îmi este la fel de străină ca și

umărul tău înseninat m-ademenește să vin mai aproape, să vin…, dar în ochii mei licărește moartea, nu știu, nu știu, voi veni totuși voi veni, pregătește-te pentru taina îmbrățișării în

a fost o vreme a copilăriei iubirii, a fost o vreme a preistoriei firii, a fost o vreme când sufletele noastre trăiau adăpostite în peșteri de lumină săpate adânc în nesfârșita noapte a

nu ți-am spus niciodată că ochii tăi blânzi sunt ferestre ale acestei lumi prin care lumina-mi nu va pătrunde niciodată, nu ți-am spus niciodată, nu ți-am spus niciodată că am oroare de

diminețile încercănate mă însoțesc din infernul nopții în temnița însorită a zilelor, la capăt de noapte – ’mi târăsc sufletul prin mocirla lacrimilor sângerate, mai aproape, mai

eram fiul tău, mamă, de mult și în fiecare dimineață tu îl rugai pe îngerul casei să mă păzească de furiile cerești și de toți câinii slobozi din lumea asta pe pământul proaspăt,

să mori anul acesta la anul, lunea, duminica în ajun sau după sărbători, o întreagă filozofie s-ar putea naște din aceste deosebiri și asemănări oamenii ar exista mai mult în arta morții

să bem iubito în cinstea nopților de mâine, chiar dacă în zori nu vom mai fi la fel de aproape, să bem, să bem veninul șarpelui care ne curge în vene din cupa plină a trupurilor

dogoarea sufletului mă înăbușă, mă arde, de parcă-n iad s-ar fi încins în golul de necuprins al disperării, cu fiecare clipă stinsă rugul se-aprinde mai mult și ard, și plâng dar

du-mă înapoi acasă mamă, nu vezi cât mă trudesc să mor ca un cerșetor în mijlocul străzilor?

focuri de lumânare în cimitir sufletele morților, redând fiecărui suflet steaua lui târzie, noaptea fumegă stafiile celor vii, din necropola timpului, somnul pare să fi descris cripta unei

stau în cur în mijlocul Lumii, neînsemnat, unii… spun despre mine c-ași fi…, dar tu, Petrule, tu cine crezi că sunt, pentru că părerea ta… … oricum, nu contează.

domnișoară de noapte, domnișoară de noapte darurile tale sunt fermecate, apari la ușa mea nedeschisă de-un veac, intri, îmi zâmbești, te dezbraci și te tolăni în pat. buzele tale, buzele

ochii ei, ca două paseri de pradă încătușate-n zbor zvâcneau în orbite, cerul se rostogolea în cercuri în interiorul lor, preschimbând focul luminii în lacrimă

străzile orașului sunt ticsite, umbre veștejite, altele mai vii, se îmbulzesc pe trotuare contopindu-se cu smoala topită, de asfalt, curgându-se, parcă, fierbinte spre iad soarele soarbe

umărul tău înseninat m-ademenește să vin mai aproape, să vin…, dar în ochii mei licărește moartea, nu știu, nu știu, voi veni totuși – pregătește-te pentru taina îmbrățișării, în zori vom

mi-e dor să mâzgălesc un soare mi-e dor de-un cimitir devale mi-e dor de-un cuib de rândule la streașina căsuței mele mi-e dor de câmpul plin de stele mi-e dor de copilosi-iele mi-e dor de