Poezie
Domnule Procuror
2 min lectură·
Mediu
Îți scriu acum, de mâine nu mai știu
de voi putea să rătăcesc uitarea.
De-aș fi reușit în viață să aud sau să văd
mai bine!...Dincolo de lumea asta
n-aș scrie: „irepetabila clipă”
E noapte. Liniștea țipă și parcă văd
lumea din vârf. Vârful pe care mă cațăr
cu sufletul. Acolo, pianul meu alb,conectat
la Univers, mi-a învățat emoțiile. Și tăcerea.
Acolo…nu am nevoie de mine.
Cineva mă știe pe de rost.
Nu trebuie să mă reinventez. Mereu.
Uneori e plăcut să nu vorbești!
Dacă nu vreau să fiu singură,
pot uita că nu mai sunt. Cobor
spre versiunea mea logică.
Înseamnă că tocmai m-am despărțit. De mine.
Că pot fi fericită. Dincolo de imperfecțiuni.
Ca o înșiruire de hiaturi
de care nu știu să mă apăr.
Cum sunt cănd nu mai sunt?
O tranziție între mine și om.
Omul care mă împinge singur. De la spate.
Acolo, unde nu mă găsește nimeni.
Un seif pentru suflet.
De-aș avea două inimi!
Una pentru un creier robotic,
alta pentru unul normal.
Ca o malformație a Universului!
Nu! Decid singură când să termin
cu tristețea și emoțiile simple.
Ca un echilibru al orgoliilor din noi.
Sau ca un semn de înapoi.
Ce disperare trăim!
Să caute sufletul
ultima dreptate,
Domnule Procuror!
Ileana Popescu Bâldea
001.989
0