elefanții

personal, am citit textul dimineață și primul impuls a fost să îl recomand (mă bucur că Liviu Nanu a luat această decizie); am ezitat pentru că partea de ludic mi s-a părut stângace, plată (deși interpunerea planurilor este una reușită), de o inocență neverdică, alocuri chiar inexpresivă (aș spune că, poate paradoxal, poate nu, într-un anumit conext, un cuvânt voit-simplu sună la fel de pompos ca unul autentic); pentru că am ezitat și trebuia să plec, mi-am propus să revin și să citesc pe îndelete.

a face poezie negându-i instrumentele pur decorative, metaforice (așa cum încearcă Hose Pablo), presupune, în primul rând, un risc major: acela de a câdea în capcana simplei frazări (cu nimic mai puțin găunoasă ca simpla metaforizare); iar când intervine construcția mecanică (rețeta), liricul este sufocat, iar intuiția estetică anihilată, plătindu-se tribut tehnicii compoziționale, manierismului, care pe acest autor se pare că îl paște \"mult prea devreme și mult prea curând\".

de aceea cred că această poezie merită citită (motiv pentru care mi-am permis să o evidențiez cu mijloacele specifice siteului) pentru apodicticul său: ceea este spiritual păcătuiește prin vulgaritate, ceea ce este ludic este lipsit de forță lirică și/sau elevație; acest raport cauzal este cel mai bine demonstrat de finalul (întâmplător sau nu) fizio_logic: \"mă umflam cu ceva bere mi-am amintit/De ea și am început să tremur\".

apoi, poezia aceasta e scrisă cu frâna de mână trasă; motivul elefanților (sublim utilizat) reușind să rupă aderența lecturii începute într-un descriptiv anost dpdv estetic, pentru ca această elementară contabilitate (fie ea și în euro) să arunce textul într-un derizoriu domestic cu pretenție ciclică, repetabilă; dacă la aceasta adăugăm și eroticul exprimat jurnalistic: \"erai aceeași copiliță arătoasă și plină de viață\", este suficient pentru a avea o imagine de ansamblu a textului pe care, deși s-ar putea să nu pară, îl consider unul parțial reușit, eșecul venind din faptul că autorul supralicitează și scurtcircuitează cele două planuri: ideatic și afectiv; legitatea fizică (l-am citat pe autor) este, uneori, simplă: un bec în plus nu produce mai multă lumină, cauzează întuneric.

de ce critic manierismul acestui text care îmi place? pentru că (nu cred în generațiile poetice, nu am să dau nume), poeții tineri contemporani împlinesc și pervertesc poezia deficitară a predecesorilor mai puțin tineri.