Poezie
Monolog
1 min lectură·
Mediu
Pereții reci de piatră zidesc pe verticală
Săgeți ce smulg privirii amurguri de durere,
\"Am zis, sărut, în vârf de catedrala,
Dar am uitat surâsul din cadere...
Atât de tainic pasul și-atât de simplu gestul
Și viața... mi se scurge, uitându-mă de restul...
Căci gândul, rupe formă și viață și un nume
Și-i tot ce văd in mine și-i tot ce am pe lume
Și zbor...
Tăcut mă-ntorc spre mine în voia veșniciei
Căci lumea am luat-o să-mi prindă alinare...
În gândul existenței, mă plec nevredniciei
Să le răsfrâng, -nălțărilor, visare
Și tac...
Tu poate nu ma simți, dar sunt ca și o piatră
Cu trup zdrelit, de-amurguri solitare
Căzut până la ultimul vis, dar tu mă iartă
Căci clipa ce-a din urmă m-apropie de soare
Și râd...
Dar focul amăgirii ce-ntunecă privirea
Nu prinde aripi largi să-mi curme suferința,
Ci piere-n colb de lacrimi, deșteptându-mi firea,
Iar inima mi-e strânsă de viziuni lucide
Și cad...\"
001.654
0