Horia Mocanu

m-am împiedicat de tigva răsunătoare a zorilor. mai rămâi, te rog! toți frumoșii lumii au venit la priveghiul valului. pământul va rămâne fără profeți. mai rămâi, te rog! duhul singurătății

statuile înfig rădăcini în obrazul frigului. pe trupul ei lumina curge invers. mereu invers. de la degete către suflet o țin de mână. străzile își ascut colțurile de pașii noștri. timpul

vrând să supraviețuiesc, mă agăț de fotografii ce plutesc pe biroul meu, rest al naufragiului.

degetele - fierbinți aluviuni - mereu și mereu peste coapsele ei. căutam în dicționare definiții pentru atingeri. privirea tulbură repaosul superficial al pielii de pe sân. ca vântul ce

m-ai uitat. nu mai scriu, fotografiez idei. simt durerea războinicului învins. îmi tai pletele. ura și dragostea mea, doi șerpi ce se înghit unul pe altul. nu mai pot vorbi despre tine, apa și

mi-aș dori să pot trece prin lume cu mișcări fluide precum apa, mereu vie, mereu întreagă, pururi lingând malurile, ori poate să trăiesc iute și intens ca focul, viața mea ca a lui, o

amintirea ta - pânză de păianjen în colțul cel mai întunecat al ochiului meu. în țesătura răbdătoare se prind imaginile altor femei. șolduri de iederă se scurg printre ochiurile plasei.

muntele vindecă încet. sunt atât de obosit încât amintirile se sparg sub colții vântului de creastă. sufletul meu lichefiat de trecerea ta coagulează trist în venele bradului. degetele miros a

atingerea buzelor tale precum amprenta unei țevi reci de pistol pe tâmpla fierbinte.

navighez în derivă. mările îmi sunt zadarnice. nici un vers la orizont. cândva spânzuram cuvintele rebele de catargul negru al galionului. uscate sub soarele atlantic mă purtau spre

privesc fix în ochii ceasornicului în fiecare noapte încercînd să ghicesc ce gândește timpul.

focul este ultimul fluid care mă mai atrage. singurul ce mă mai îmbată. limbi lungi mângâie trupul tânăr al bradului într-o ultimă sforțare erotică. incandescență chemătoare,

a trecut, felină ce mi-a lăsat sufletul casă cu ferestrele sparte. eu nu sunt marele dresor de sentimente. fiara m-a răpus încet, îndelung în fâșii, ape cernute printre degetele lui

eu știu cel mai bine să tac. sunt regele cuvintelor ce o pot face fericită. de fapt, sunt doar bufonul zugrăvit alb-negru al unei iubiri neîmpărtășite. pupila mea căpruie în montura