grigore avram

Adună-ți pământ mănos la picioare Și-amurgului frânt, dă-i Luna s-o pască. De vrei, peste ani, lumini să-ți strecoare, Dă-i florii vernale motiv să trăiască. Adună-ți în gând emoții ușoare Și

Doar idei Iluzorii am fost și mai suntem mereu Că ne place, în vis, să trezim fapte noi, Uneori mai ușor, alteori tot mai greu, După cum ne pricepem, cât de plini sau de goi Ne cunoaștem în

Deși-s cu ghiocei la tâmplă, Am greșit și-ți cer iertare, Dar jur că nu se mai întâmplă Până data viitoare.

Mi-a spus odată frunza, bunăoară, Amprentă de-aș fi pe ramuri nătânge, Lumina crâmpei mi-ar sta subsuoară, Membrana-n sărut s-o șteargă de sânge. Și-ar pune-n celule doar apă din nor, Duramen

MÃ ÎNTREB Mă întreb deseori și tot caut răspuns, Cât să am pe pământ să imi fie de-ajuns Ca să trec liniștit cât mai sus de cuvânt, Să mă-nscriu ca o stea între cer și pământ? Cât din ce

Din gânduri răzlețe îmi cresc rădăcini Și vremuri trecute se pun ritidom De-asupra de scoarță. Văd iarăși vecini Cum stau în țesuturi, atom pe atom. Strămoșii m-ar strânge, de-ar ști, în

DE VEI VENI De vei veni în prag de seară Sau la-nceputul săptămânii, Păstrează drumul către gară Și intră-n crucea Balasânii. Acolo,-n brațul stâng de ape, Adună-ți clipa ta măruntă Și

Te-aș duce deasupra, pe nori Și-aș strânge pe tine lumină, Să-ți poarte vlăstarii surori De petale, în zumzet de-albină. Ți-aș pune și aripi, să zbori Departe de-al lutului scrum Și-a omului

Mi-e dor de rod. Pe-aici e încă iarnă Și-n trup se frânge Soarele departe, Un car de stele noaptea o răstoarnă, Iar ochii goi de visu-ți mă desparte. Mi-e dor de rod. Eu n-am știut că-n

Nu pot să cred că toamna vine iară. De ce-aș uita? M-ai întreba și tu, Cum, negreșit, mi-ar spune-a mia oară Nu doar același semn, cât poate altu’, Mult mai bizar decât mi-a fost traseul, Prin

DORUL DE SÃRUT De grija primului sărut Aș vrea s-o iau de la-nceput, Să strâng în brațe lutul gol, Privirile să-și facă stol Mulțimi de vise arse jar, Spre culmi din ce în ce mai mari, Să

Dac-ai veni în primăvară Ca să mă scapi de bătrânețe, Aș da trecutului binețe, Prilej privirilor să ceară Tribut tentației din sânge. Dac-ai veni, să pot atinge, Fără a lumii redundanță, Un

LÂNGÃ TINE Dacă stau mai aproape de tine și scriu Încă pot să aud glasul muntelui viu, Care bea în lumini de pe norii desculți – Dacă stau, mai doresc să auzi și asculți, Să mă vezi un

Senzația care ți-o dă umbra părăsită a corpului tău nu poate fi decât una de însingurare. Așa am crezut (și mai cred) despre solitudine și despre imaginea oamenilor care au cioplit piatră, ca să dea

Atât de greu mi-e să mă-ntorc Și-atât de mult să-mi aflu calea, Că ochii mei abia mai storc Sub gene, obosită valea. Și-n lumea ta n-am să cobor Mai jos decât îmi va permite Îndurător un tainic

Aștept de-un veac să urle Roma-n mine, Să mă găsesc în conștiință vie, În toate șapte veșnice coline Să fiu un cerc în care să mă-nscrie. Aștept mărunt cu rândul prin cămașă Sudori s-adun

Mi-e greu să mai mint nebunia din lume, Mi-e greu să mai dau prostiei vreun sfanț, Sunt azi prea bătrân, prea plin de cutume, N-am râuri de curs, n-am apă, n-am șanț. Mi-e greu să mai simt cum

A FI PUNCTUAL? Pentru ziua de azi e un lucru banal Să dorești să ajungi zi de zi cât mai sus, Teoretic vorbind sau concret ori formal, După cum reușim, după cum ne-am propus. Din păcate,