Epitaf

soarele răsărea peste lume când mă nășteam eu fără nume revărsând o lumină bălaie peste umila copaie ca o coajă verde de nucă în care mă așeză buna mămucă... cu soarele deodată m-am ridicat fost-am pe rând băiat și bărbat luat-am de mână mireasă ridicat-am prunci și o casă bătut-am mări și cărări în toate cele patru zări... trăit-am cam tot ce se poate trăi iubit-am cam tot ce se poate iubi... început-am apoi să-nvăț a muri trupul cel ager de sânge și foc gata-i de tăiere ca un brad la soroc boala ce scurmă ca viermele-n nucă îmi spune mereu să fiu gata de ducă... soarele va fi ajuns la apus atunci când pe sus voi fi dus așezat în patul de lut ca pentru un nou început... destrămat apoi în glomerule de atomi și de molecule... apoi numai negru pământ și pulbere împrăștiată de vânt... casa mea va rămâne pustie părăsită ca o albă chilie pe ușa casei cineva o să scrie: ”acel ce-a fost aici nu mai este a intrat pe veci în poveste...”