Poezie
Balada copacului veacurilor
[cosmogeneza]
2 min lectură·
Mediu
Stau nemișcat, în soarele dimineții;
Muguri albi, cu parfum de iasomie,
Răsar ca versurile dintr-o simfonie;
Și păsări albastre străpung toți nămeții...
Frigul fără nume, de dincolo de lume,
Se apropie de sfârșit, și un plâns răstignit
Învie prin lacrimi de ploaie o nouă lume,
Speranța crește în soarele de la răsărit...
Am fost mort atâta timp, și-am înviat,
Iar voi, tineri dar neîntineriți, oare nu-i păcat,
Cât eram mort, în brațe să mă fi luat,
Căci viața mea eu v-aș fi dat....
Uneori visam fluturi albi, fără forme,
Venind să se cunune cu flori de cristal;
Uneori noaptea cuprinsă era de fantome,
Zburând fără margini pe-al meu hotar astral...
Iar cerul nopții fără stele se reflecta opal,
În ochii verzi ai unei zâne îmbrăcate-n alb;
O lume perfectă, aurie,fără forme, sau oval
Se desena în ochii ei triști, înflorind fără bulb...
Eu sunt nemuritor prin veacurile voastre,
Un geniu părăsit de inimile reci, și îngâmfate
Pe care le purtați mereu ascunse în noapte,
Și primăvara întârzie pentru-ale voastre fapte...
Tot ce e viu, tot ce e cald, tot ce e alb și zi
Vine din inima care a plâns lacrimi mii, la miazăzi;
Toată speranța mea de-a înflori, neveștejit
Stă într-un cântec ce-l aud, încet, la asfințit...
Ca o iubire, de demult, promisă și pierdută,
Ce mă atinge iar cu-al ei parfum, pierdută ciută,
Alergând departe de vânătorul ce-o țintește,
Pierzându-se în noapte, fără nici o singură veste...
Și adormind sub ramurile mele, care se întind,
Precum o plapumă sub stelele arzânde, pâlpâind,
Pe calea ei spre nemurirea unui ultim gînd curat,
Care se-aprinde ca o iască în pierdutul veac, pătat...
Îndrăgostiți trec pe lângă mine, și se întind sub frunze,
Atâtea primăveri, și atâtea veri, de amăgiri confuze;
Și râul ce curge și susură-n vale cu scâncete de copil,
Tresaltă ca inima unei fete ce-așteaptă un vis imposibil...
001952
0