Poezie
16 căutări: Monotonie
2 min lectură·
Mediu
Era o vreme când nu mă simțeam sterp,
Cum mă simt prea des în ultima primăvară.
Îmi amintesc cu un surâs în ochi și unul pe fereastră
Cum ne iubeam feroviar și la distanță
Din personalul Satu Mare- Baia Mare
Cu plecare la ora patru și un sfert.
Ce iubire interesantă, pe nevăzute,
Ca un joc de-a v-ați ascuns,
Eu aici și tu departe.
Era o vară caldă cu dileme
Ce mi le rezolvai doar cu-amăgirea.
Totuși, știindu-te acolo,
Furișată după vreun copac tulburat
De iubirea noastră,
Mă cufundam adânc în cuvinte, nerozii și tot felul de alte căutări,
Îl citeam cu frenezie pe Neruda
Și mă îngânam noaptea fumând cu ochii către stradă,
Gândindu-mă că poate într-o săptămână
O sa ne pitim prin ea pe undeva,
Și o să ne transformăm sărutul nostru imaginar
În unul cosmic, verde și aiurea.
Dar ai fugit,
De ce și unde nu mă întreb,
Era doar drumul tău și nu-l puteam ajunge.
Tot ce-a rămas de-atunci e gol sau eventual prea moale,
Și mă cuprinde tot mai rece adormirea,
Nu mi-au rămas măcar ca o opțiune
Nici tentativa de-a-mi imagina vreun cosmos,
Nici fericirea de-a te ști măcar departe.
Probabil o sa iei acest poem și-o sa te simți frumoasă,
Așa cum ești, și o să râzi cu doruri.
De te-ai gândi, ai știi că-n gară mai așteaptă
Un personal să îți trimit sărutul.
Plecarea lui e poate mai devreme,
Știi, chestiile astea nu-s de mult concrete.
Mă simt atins de o monotonie
Spunându-ți că iubirea încă mai există,
Pe o banchetă dintr-un tren ce pleacă
Spre destinații care poate nu contează,
Sau care n-au contat în gândul tău vreodată.
002525
0