Poezie
Pustiu
3 min lectură·
Mediu
Mergeam întruna,ne-ncetat,
Nemaivăzând nimic în jur –
Coșciugul ei – unic contur –
Lucea-n gându-mi întunecat.
O ceață grea ca de granit
Îmi stăpânea ființa toată –
Povara ei ne-duplecată
Mă apăsa necontenit.
Spasmotic sufletu-mi gemea
Plângând în cușca disperării –
Demult hotarele-ndurării
Păliseră în urma mea.
Pluteam pe un ocean de smoală
Fără putință de scăpare;
Ale durerii crunte ghiare
Strângeau cu-o forță infernală.
Vroiam să urlu ca un lup
Arzând în chinurile foamei –
Dar ca o frunză-n calea toamnei,
Mă prăbușeam din al meu trup.
Vroiam să plâng precum o mamă
Ce-și vede puiul sfârtecat,
Dară ca un izvor secat,
Al meu ochi stins vroia să doarmă.
Imploram fumul nebuniei
Să-năbușe a mea ființă,
Să pot scapa de suferință,
Gustând odihna apatiei.
Imploram Moartea-ntunecată
Să secere al vieții fir,
Să bea al sângelui potir,
Să devoreze carnea-mi toată.
Dar mă izbeam de-un zid de fier,
De nepătruns, de nezdrobit;
Sărmanu-mi suflet chinuit
Zăcea în fața lui stingher.
Pierdut în iadul abisal,
Cuib al durerii veșnic vii,
Bântuiam beznele pustii,
Captiv în al damnării voal.
*
Trecură secole deșarte,
Sau nu trecuse nici o clipă –
Demult a Timpului aripă
Se frânse în cumplita noapte.
Ființa-mi de dor pustiită
Era o rană veșnic vie –
O rândunică-n colivie
De-albastrul cerului lipsită.
Gându-mi de chinuri obosit
Nu mai credea în izbăvire,
Când din adâncuri o sclipire
Năuntrul meu a răsărit.
Îmi îndreptai simțirea-ntreagă
Către acea firavă rază,
Și ca-n pustiu o sfântă oază
Văzui cum chipu-ți se încheagă.
Mai albă ca prima ninsoare
Regăsii fruntea-ți adorată;
Privii cosița ta de vată –
Lungi raze aurii de soare.
De doru-ți pururi chinuită,
Inima mea se frânse iară.
Mânat de o forță bizară
Cătai privirea-ți mult iubită.
Doua smaralde-flăcărate,
Născute din al mării val,
Muiate-n rouă de cristal,
Mă aținteau netulburate.
Dar focul lor nu mă-ncălzea,
Ci-mi trimitea fiori de gheță –
Priveam doi irisi fără viață,
Ce nu simțeau iubirea mea.
Din nou pumnalele durerii
Străpunseră ființa-mi toată,
Și m-afundai încă o dată
În negrul iad al disperării.
Buzele-ți moi ca o petală
Promiteau mierea voluptății,
Dar fulgerul fatalității
Stinsese râsu-ți de vestală.
Mâna ta mică – fir de crin –
Încremenise nemișcată.
Nu aveam să mai simt vreodată
Fioru-atingerii divin.
Pe sânu-ți alb ca de zăpadă
Capu-mi n-avea să se mai culce;
Nicicând nu va mai cânta dulce
Duioasa-ți voce de naiadă.
Groaznicul colț al suferinței
Porni să spintece-al meu piept;
Lumina se stinse încet,
Lasând povara neputinței.
*
Privind mormântul cenușiu
Al celei moarte prea devreme,
Ascultam dus vântul cum geme
La fel ca sufletu-mi pustiu...
012.830
0
Despre aceasta lucrare
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 428
- Citire
- 3 min
- Versuri
- 98
- Actualizat
Cum sa citezi
Gheorghisan Mihaela Cristina. “Pustiu.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/gheorghisan-mihaela-cristina/poezie/149200/pustiuComentarii (1)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
SSsunet1✓E lunga rau. Dar interesanta. Parerea mea este sa o mai slefuiesti si sa o scurtezi.
0