Mai mult ca perfect: simplu

Era un timp când totul părea… posibil. Chiar și acum, după ce inocența se rostogolise prin labirintul vieții, (făcând anticameră la naivitate, deziluzii, obscurantism și decepții mai mult sau mai puțin îndreptățite), încă susținea o potențială verificare a contracandidatei la realitatea dură, forțând iluzia prin metoda reducerii la absurd să capete sens. Era ca un fel de memorie volatilă, ce refuza practic să se șteargă, convenientă de altfel: balansa negativismul acumulat. Un fel de plus optimism, impus de o structură ce nu se lăsa doborâtă de conjunctură și tabu-ul redirecționat al reflexiei unei oglinzi proprii ignorate cu bună știință, devenită astfel un scut destul de eficient. Nu-și dorea decât să fie lăsat în pace. Acolo, în lumea lui, era fericit. Stavila pe care o pusese frustrărilor interferând cu dualitatea „de-afară” funcționa cât de cât, hrănindu-se astfel cu o subiectivitate numai de el știută. Caruselul imaginii proprii, frumos împăturit și așezat cu grijă într-un colț al obstrucției de acces la interior, devenise un culoar intim, bucurându-se de embargo-ul impus printr-un soi de egoism nedăunător, dată fiind autoizolarea. O condamnare din exterior, ridicol de gratuită, oricum nu l-ar fi afectat. Nesimțirea în sine, se datora în mare măsură propriilor minciuni, în care începuse să creadă, iar inadaptarea la șabloane nu-l deranja deloc. În fond, de ce s-ar fi sinchisit să-și influențeze opțiunea de nealiniere? Ce-ar fi avut de câștigat inoculându-și în sistem un podium cu mai multe locuri, în care „unu” să nu-i fie rezervat? Respect? Respectul cui?... altor „cuci”? Insignifiant. Și totuși?... Undeva, ceva îl nemulțumea. Spațiul proiectat inițial devenise neîncăpător pentru auto-colectare. Ergonomicul avea o breșă. Se numea: nevoia de comunicare. Netransmiterea nu-l mai mulțumea. Așa s-a născut artistul: un fibrom extra-urmărit de nevoia de frumos, din prea mult complicatul urât.