Þara arde...și baba se piaptănă

M-am dus la un concert. Un dobitoc... și eu, și cel ce a strâmbat pianul, parcă era un meci, sau mai degrabă niște lupte cu ciocanul. Mă uitam pe scenă ca un bleg: Transformat într-o armă de distrugere în masă, pianul, încăput pe mâna unui terorist zevzec, ar fi trebuit dotat, ca o asigurare, sau un sistem de-auto-apărare, cel puțin cu \"airbag\". Măi frate... vă jur: Eram la un spectacol de karate. Undeva, pe la jumătate, cam două rânduri mai în spate, o mămică, venită se pare cu copilul, interpretând totul ca o trântă, a-nceput să plângă... N-ați înțeles: mămica plângea, discret și pe-ndelete, cu gândul probabil la banii pe bilete... mongoloidul ăla mic, părea chiar că se distra, în fond...trânta cred că îi plăcea. La un moment dat, Teroristul de pe scenă a dat dovadă de sensibilitate, renunțând la pumni, în favoarea loviturilor subtile de karate Lumea în delir: sublim!, iar pianului: amin! Finalul, apoteotic, urcând sala în picioare, a fost cel puțin hipnotic: De-acolo de unde eram, am văzut \"artistul\" și cu curul pe pian, iar muzica...o feerie... chiar din dosul lui părea să vie. La ieșire...m-a trăznit totuși o idee: Nu le-o da prin minte ăstora să dea o lege?: \"Protecția la statu-n-cur pe pian\" ...așa ca de... sfârșit de an...