Tăcere...
Nimeni nu poate șterge lacrima gri
durerea de a pierde
și neputința de a netezi răsărituri spinoase,
și dorul
acel dor de un chip risipit pe vecie,
arderi lăuntrice
rugi
Destinul începe să-ți numere iernile
suflet rebel
cearșaf răscolit în târzii dimineți
blestemul iubirii zile ți-a ars
în nopțile reci roiesc
mucaliții cerșind ungherelor strâmbe.
Cine să te
Ești frumoasă, îmi spui,
eu îți repet că nu mai sunt,
că astăzi port în plete brumă
și pe alocuri
ninge cu regrete.
Ești diafană, îmi șoptești
în poala nopții surâzând,
eu te ascult și îți
Este atât de greu
să vezi aripi de fluturi arzând
din firul de mătase
ți-ai fi hrănit propriul vis.
Ascultă
până și pietrele plâng
sub picături chinezești.
Coase-ți în piept armurile
Chip cernit
în vatră arsă,
doi păianjeni într-un colț
țes în pânzele cleioase
un gândac și-o biată muscă.
Anamneza unui morb
crestează inimi în două,
ochiul rar al sitei cerne
povești arse
Știi
nu ținteam să ating luna
cu degetele-mi prea smerite
port în palma rotundă
vise alambicate
nesortitele sunt
gâlme pe brațul neîmplinirii
mignionele sunt
ochii din umbră
ce-i îmbrac
Privește doar
cum brațele calde-și dezleagă
tomnatica zână,
cum te înfășoară cu brâie din frunze brumate.
In tihnă ascultă
glas plămădit printre crengi
doar lasă auriul din rază
în cascade
Ca-n visul de ieri
încă te simt,
pot încă să te alint .
Azi norii sunt violet
chem curcubeul să-i spargă
să-mi scald năzuința
în ploaia de vară cernută-n răstimp.
Ești
Sub călcâiul tăcerii, o inimă geme
prin volburi aiurea zenitul se sparge
le-aș strânge în palme să țes diademe,
cu-acele cioburi frânte pe catarge.
Îmi port lăstărișul de clipe amare
mă
Demult,
înfășuram cuvinte
pe un colț de batistă
în ochi numărând sclipiri de aisberg
sculptate din stele căzute.
Pe șoapte străine clădeam
carusel sărăcit de nevoi,
înmuiam un
Acoperă-mi umbra
cu miresmele dimineții târzii
lenevind
printre cearșafuri
să-mi pot limpezi ochii
cu alb-negrul ciocârliei
ce glasul își drege
în vârf de salcâm
ce bine că stăm la al doilea
Copil ingrat, vrei să mă tulburi
cu fraza-ți efemeră, găunoasă ,
tu crezi că poți să-mi rupi din gânduri
tăria celor șapte ani de-acasă?
Cu intelect îți pare că ești uns
râzi
În profunzimi de suflet miroase-a flori de lotuși
răsar mărgăritare pe-obrajii în amurg
te simt incă aproape și-atât de străin totuși
meșteșugite-n piatră privirile-ți se scurg.
O
Iubesc parfumul amărui de crizanteme
și-aroma dulce de gutui
ascunse-n movila de grâu
din magazia de-altădată...
Iubesc apusul arămiu
când carele se-ntorc spre case
gemând de rodul copt
el
Spune-mi
câte felii din timp
vei mai tăia în vârful cuvântului
pentru cine vei mai spulbera cenușa rămasă
în cercul închiselor clipe
rostuind punți efemere?
Pervazul ferestrei
Doi lăstari timpuriu plămădiți
din iubiri,
cutreierând împreună
până-n hotarul prunciei
apoi
pierduți printre vremuri cu spini
încet,
amprenta rămasă
îngheață,
pletele ninse
Și ninge în suflet,
cu palmele reci
în viforul sorții
prea repede treci.
Se-ncruntă o geană
văpaia să stingă
aprins îți e rugul
în clipa nătângă.
Privești cum se-așterne
a nopților
Sunt bucățică ruptă din glia strămoșească
cernoziomul neaoș de Dunăre scăldat
sunt fiică de țăran menit să se spetească
să-nvârtă cu sârg sapa pe vetrele din sat.
Născută-s într-o
GV