Poezie
nemuritori
Gerocob
1 min lectură·
Mediu
Sunt trist că mediocritate
Respiră oamenii în orice vreme
Și-n ei găsesc cuvinte moarte
În timp ce viața tot le geme...
Îmi simt în mâini țărâna curdă
Ce ține-n ea un strop de viață
Și nu ne trebuie un dumnezeu
s-așterne-n nori o dimineață...
sunt oameni ce inspiră doar rugină
banale gânduri, simple vieți
infatuare în grăunte de ruină
colibe, stuf... și-n praf, pereți...
o zi în care timpul lor iar moare
fără să fie-n ei strivit genune
cadavre calde sub un soare
ce a pierdut din ei, minune...
și-n gânduri, noapte stă de veghe
cuvinte-și plâng căutătorii
ce-nmuguresc privirea-n gene
și strălucesc în aripi muritorii...
în ei cuvântu-nseamnă viață
pe lacrimile lor și toamna pune dor
în ei și moartea dă culoare
pe versul unui călător...
din talpa lor ia seva răsăritul
tristețea lor se simte sărbătoare
în urma lor, își are loc iubitul
iar lacrima li-i curcubeu în zare...
în suflet toamna le e dimineață
și iarna e zenit într-un pustiu
în care cactușii din gheață
sărută cerul pământiu...
și astfel într-a lor murire
ne risipim din azi mai înspre ieri
să știe taina colbului din rouă
că-n ea trăit-au luciferi...
001061
0