Poezie
obișnuința de a simți un gol în stomac în fața unei furtuni neobișnuit de frumoase
2 min lectură·
Mediu
îmi întind brațul către mijlocul tău
ca într-o pădure
aici blocurile sunt scunde până la genunchi
cât oamenii să coboare ferestrele și să se prindă unii de alții
aud noaptea un radio stricat care repetă la infinit o poveste cu o căruță
un om singur care trebuia să ajungă la cineva
ningea incredibil și caii lui erau obosiți
dacă ațipea nu mai ajungea niciodată
singurătatea noastră urcă pereții
rareori apucă să înconjoare casele
dimineața oamenii o taie de la rădăcină
am mii de bușteni pitici pe care îmi pun capul să adorm
și aștept furtuna
există o obișnuință, cred eu, de a simți un gol în stomac
în fața unei furtuni neobișnuit de frumoase
furtuna, deși dezbină, e în stare să aducă părticele dintr-o casă la mile distanță
o haină, o țiglă, o mănușă
furtuna le aleargă și se proptesc în sânul zidurilor noastre
le luăm și le punem la uscat
și a doua zi le simțim în mâini
rareori lucrurile mai păstrează ceva din oameni
noi le așezăm pe sârmă în lipsa celorlalți
o mănușă în locul unui catafalc
sau unei fotografii
îmi întind brațul către mijlocul tău
mi-e frig, mă ninge
și dacă ațipesc n-o să mai vii niciodată
002438
0