vrei să fii poezia mea
mă leg de bunăvoie
și nesilit de nimeni
cu toate cuvintele
să te scriu până la ultima literă
să fiu alături de tine
și la critică și la elogiu
până când
zidită în vers alb
ochii mei te-au spălat
de toate rimele alea
cu iz de vechi
dumnezeule și parcă
nici acum nu-mi vine să cred
parcă mai ieri...
putrezeai îngropată de
într-o zi am luat poezia de mână
și-am coborât cu ea în stradă
și strada a plăcut-o
și poeziei i-a plăcut strada
dar cel mai mult și cel mai mult
i-au plăcut oamenii
și oamenii au
prea multe femei
au murit în mine
pentru că niciuna
nu semăna cu tine
și tot atâția bărbați
au murit în ele
pentru că niciunul
nu semăna cu mine
așa am ajuns noi
eu nu mai scriu
demult în stele,
azi scriu pe coapse
și pe sâni,
cu mâini
și degete rebele,
iar ochii mei,
îți sunt stăpâni,
(aiurea), adevăratul sclav
sunt eu,
uite așa încet încet unul după celălalt
o să ne ducem dracului cu toții
și nicio rugăciune nu ne va scoate din căcatul ăsta
oare când o să pricepem și noi vreodată
că suntem hrana
de la un timp noaptea
nu ne mai încape împreună
nici luna nu mai e atât de plină
încât să dea pe dinafară
totuși visele au rămas aceleași
poate ne-am schimbat noi
îmbrăcând
roata se-nvârte mă
și pământul
de deasupra cu o răsucire
poți ajunge imediat dedesubt
și povestea continuă...
clipa se sparge-n secunde
secundele devin minute
minutele se transforma în ore
trăiesc pe datorie
cine spune că
nu se dau zile pe caiet
eu atâta știu
înainte de toate
îmi sunt dator mie
și trăiesc râd plâng
mă bucur și mă întristez
în contul vieții mele
1. În ochii aceștia mi-aș putea pierde sufletul
și nu de sufletul meu mi-ar păsa
ci de lacrimile acestor ochi în care sufletul meu
s-ar putea pierde...
2. Dacă există ceva mai frumos
vor una
dar întotdeauna alta
sau cel puțin să fie altfel
se plictisesc la fel de repede pe cât iubesc
și uită greu
sunt adevărate memorii externe
dacă uiți ceva
ele îți amintesc
nu trageți în fluturi
mor oricum prea devreme
zilele lor sunt numărate
convertite în zbateri de aripi
și flori de câmp
așa miroase viața
moartea are gust de praf
de pușcă…
ne-am aliniat ca două planete
oamenii de știință spun că asta ar fi
ceva de genul extraordinarului
extraordinar…
mai dă-i încolo cu toată cunoașterea lor cu tot
nu știu nici măcar
aș împărți pământul în două
jumătate ar fi doar a noastră
cred că ne-ar ajunge
să ne scriem împreună iubirea
până la ultima respirație
iar ultimele noastre cuvinte
ar fi te iubesc
se făcea că
inimile noastre se iubeau
în strada mare
sânii tăi îmi spărgeau pieptul
respirațiile parcă
parcă nu-mi mai încăpeau
în plămâni
dădeau pe dinafară
repezindu-se
pe pieptul meu cresc morminte
fără stâlpi de piatră la căpătâi
ca niște pântece tumefiate tăinuiesc în ele
toți pruncii nenăscuți
de toate femeile prin care am fost
descălțat de
Să-i dai unui om o pâine
E ca și cum ți-ai cumpăra un loc rai
Și înger te va numi
Și te va îmbrăca acesta în straie albe
Și îți va crește aripi
Până la cer
Iar dacă toate acestea ți se vor
cui nu-i place
ce aude când spun eu
să meargă afară
să meargă afară
și să se spele
de toate cuvintele mele
să se lepede de ele
ca de satana.
trâmbițele vor suna
zidurile vor
nu mai am suflet
mi l-a devorat întunericul
într-o noapte
când tu nu erai
mureau în mine cuvintele pe rând
și cădeau ploi
doamne cum cădeau
și suflau vânturi
doamne cum suflau
și
Pentru că Mama
O strig pe mama în somn,
Mamă, mamă...
Nu-mi răspunde.
E ocupată cu Dumnezeu.
Ține o icoană în brațe,
Îngenuncheată de griji materne
Și se roagă pentru mine
Cu
Trage Dumnezeu clopotele în mine
Să vă spun că
Fără iubire suntem nimic
De câteva zile se uită în gol
La nimicul din noi
Și plânge
Ce-ar fi trebuit să fie omul
Și ce-a
GG